Unul dintre mestesugurile practicate de satenii din comuna doljeana Sadova a fost si este dogaria. De altfel, Sadova este recunoscuta pe harta Olteniei ca fiind singura zona unde aceasta meserie practicata si azi a fost transmisa din generatie in generatie ca o comoara de pret. Pentru multi oameni din Sadova, meseria de dogar chiar este o bratara de aur.
Dogaria este pentru locuitorii comunei Sadova o meserie invatata de la bunii si strabunii lor, dar practicata si acum cu mult succes. La inceput, batrânii isi amintesc ca in satul lor erau doar trei mesteri renumiti in ale dogariei. Acum, pe orice ulita ai merge, din trei in trei case, e imposibil sa nu auzi vreun abric cum zumzaie, muscând din lemnul de fag, salcâm sau stejar. Si dupa cum spun mesterii, nu orice lemn, ci adus de la Poiana Mare, Desa sau Piscu Vechi. „Pe vremuri, prin 1960, când acest mestesug abia prinsese contur in Sadova, lucram doar cu stejar de Babeni, Vâlcea, sau chiar de mai sus, stejar de munte, cu fibra pe el. Pe atunci era alta viata. Dogaria e arta veche, deprinsa de batrânii nostri de la mesterii din Ardeal. Strabunicii au cutreierat tara si au invatat ce era mai de pret pe atunci“, a spus Mihai Barbu, dogar vestit in Sadova. Si cuprins parca de amintiri, sateanul a continuat cu glas tare: „Si acum lucram butoaie de toate felurile, de 200 de vedre, dar si din acelea de ornament de o litra sau de doua. Azi, suntem multi care ne ocupam de asa ceva, poate chiar peste 200, dar nu ne plângem, inca merge“.
Nea Mihai, asa cum ii spun satenii, are 61 de ani si de când se stie lucreaza ca dogar. „De când ma stiu fac asta. 14 ani aveam când am pus prima data mâna pe o doaga. Atunci nu era ca acum. Era greu sa patrunzi pe lânga un mester. Mai intâi trebuia sa muncesti pe la el prin obor ca sa te studieze, sa vada daca iti place sau nu meseria. Eee, si munca era alta, ca pe atunci se facea totul manual. Acum e floare la ureche, ca a venit peste noi tehnica asta moderna… dar pe vremea mea iti trecea totul prin palmele astea doua. Eu am avut noroc. Am «furat» si am invatat «toate naravurile lemnului» de la fratele meu, care a stat si el, la rândul sau, pe lânga un mester“. Cufundat in amintirile sale, batrânul parca citea dintr-o carte: „Povestea fratele meu ca mesterul te mai si altoia, daca era sa gresesti ceva. Am mai auzit pe la unii ca au invatat aceasta meserie de prin carti. Va spun eu ca nu e asa. Daca nu o pricepi vazând cu ochii, daca nu simti mirosul lemnului proaspat taiat, nu poti sa o faci niciodata. Nu poti sa zici ca esti mester doar citind din carti, asa toti am fi mesteri. Ce? Doctorul care te opereaza sau invatatorul care te invata cum sa tii condeiul in mâna poate fi doctor sau dascal doar citind dupa carte. Ce, ei nu fac ucenicie?“.
De la un litru… la 13.000
Dupa ce a invatat meserie de la fratele sau mai mare, nea Mihai a plecat prin tara, in cautarea unui loc de munca. A ajuns si la Medgidia, unde a lucrat alaturi de alti mesteri la cel mai mare butoi pe care l-a si vazut vreodata: unul de 13.000 de litri. „Avea trei metri si jumatate inaltime. L-am facut pentru crama de acolo, din Medgidia. Nu mai tin minte cât am lucrat la el, dar tot ce stiu e ca am lucrat, nu gluma. Da sa stii mata ca e mai greu sa faci dintr-alea mici, decât mari. Uite, eu am facut si din astea mici, ornamentale, de la un litru la sapte. Aici, pe lânga iscusinta, iti trebuie si multa rabdare, ca e migala multa. Lemnul trebuie bibilit si vorbit cu el. Trebuie sa-i simti vibratia in mâini“, a afirmat nea Mihai.
De asemenea, acesta nu s-a ferit sa spuna ca in Sadova toata lumea poate sa manânce o pâine „alba“ de pe urma dogariei. Bineinteles, daca acela ce se apuca se si tine de treaba. „Va spun sincer ca, daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face acelasi lucru. Desi nu am vrut, va spun sincer, si fiul meu Marian, de 37 de ani, a invatat dogaria. Era micut si statea pe prispa casei si tragea la rindea lânga mine, la tospan, cum ii spunem noi. A tot mesterit in lemn pâna a invatat. Acum lucreaza cot la cot cu mine. Dar e o meserie foarte grea. Cere mult efort fizic, rabdare si migala, dar si tuica si vin. Daca astea doua nu se fac, ce sa mai faci cu butoiul?“, a spus mesterul.
„Daca vin sau tuica nu e, nici dogarie nu e“
Dogarii nu au tot timpul de lucru. Mai mult decât atât, succesul banesc al meseriei lor este conditionat de o recolta cât mai buna. Asa ca, daca ploua, in anul respectiv cu siguranta ca si dogarilor le merge bine. „Dar sa nu ploua cum a plouat anul trecut. A fost dezastru. Nu se face nimic in vie sau in copaci, stam si ne uitam la doage. Daca se face vin, avem si noi de câstigat, ca vin oameni prin târguri sa cumpere butoaie si hârdaie. Lucrul la doage incepe in general prin vara, in luna iunie, si tine pâna in toamna“, a povestit batrânul, care si-a amintit cum muncea odinioara: „Trunchiul salcâmului fara noduri, drept, de la sol, se lasa la uscat o iarna intreaga si se lucra abia vara. Se spargea busteanul cu toporul si se ajusta cu barda. Se fasona la rindea tospanul, cum ii spunem noi. Toate uneltele din atelierul meu sunt vechi de peste 40 de ani. Sunt scule care azi nu se mai gasesc“. De meserie nu si-a batut niciodata joc si tocmai de aceea e cautat si respectat de multa lume. „Noi, cei din Sadova, suntem renumiti pentru dogarie. Mergem prin târguri prin toata Oltenia. Preturile variaza in functie de marimea vasului. Dar ne intelegem la pret cu oamenii. Butoaiele le-am lucrat mereu cu mare grija, pentru ca nu e frumos sa te arate omul cu degetul, ca ti-ai batut joc de el si i-ai dat vreun butoi defect“, a incheiat Mihai Barbu.
