Intr-o lume a atâtor dezamagiri si deziluzii, necazuri si deznadejdi, o umilinta in plus nu mai conteaza. Nu suntem oare obisnuiti sa fim „flituiti“ oriunde mergem: la chioscul din colt pentru ca am intrebat despre un anumit produs in timp de vânzatoarea era nervoasa; la spital pentru ca am calcat pe culoarul proaspat spalat de infirmiera sau pentru ca am trezit-o din somn pe asistenta de garda; la institutiile publice pentru ca tulburam linistea unui functionar obosit cu intrebari la care nu are chef sa ne raspunda; la (…); si lista ar putea continua la nesfârsit, pentru ca in permanenta vom fi pusi la punct de „cineva“, acel cineva care, la locul lui de munca, este „sef“. Suntem un popor de frustrati, de indivizi plini de complexe, de refulari inveninate; defularea ii va fi fatala unui individ oarecare, prins la cotitura, fara nici o vina decât aceea de a se afla in acel loc intr-un moment nepotrivit. Calcam umili peste tot in viata si in lume, cu mândria amortita, dar cu speranta ca poate totusi „capul ce se pleaca sabia nu-l taie“. Insa o umilinta aduce dupa sine o alta, caci tu, ca bun samaritean, ai intins si celalalt obraz, ascultând indemnul Bibliei; nu incerci sa te razbuni, nu faci reclamatie, mergi mai departe, pentru ca „nu foloseste la nimic“. Românul nu are incredere in sistem, in solutiile pe care le ofera el, stie doar atât, ca daca se va revolta impotriva situatiei, tot el va avea de suferit.
Societatea noastra bazata pe „principii solide“, din care lipseste cu desavârsire obiectivismul, dar apare tot mai des necesitatea, aproape obsesiva, de a-i dovedi aproapelui „cine-i seful“, isi vede linistita de drumul ei.
Eu, un biet pion, prins intr-un joc care isi are propriile lui reguli, ma trezesc in vâltoarea jocului fara sa am puterea de a ma impotrivi. Traim cu totii aceeasi drama, aceea a grijii zilei de mâine, incercam sa ne planificam banii, timpul, sa ne stabilim prioritatile, si totul pentru a fi fericiti noi si mai ales copiii nostri.
Copiii – ei sunt sensul vietii si al lumii.
De curând, am intrat fara sa vreau, fara sa imi doresc vreodata, ci doar pentru ca viata m-a pus in ingrata situatie de a riposta, intr-o adevarata „rafuiala“ cu cresele. Capul plecat nu a mai fost suficient, caci nu a multumit pe aceste adevarate „stapâne“ pe tarlaua statului. Cresele sunt un stat in stat inca de pe timpul lu’ Ceasca; doar SANEPID-ul le mai tulbura periodic impresia de independenta totala.
Ce functionar public?!
Ce vânzatoare recalcitranta?! Mergeti in crese si camine si veti vedea ce inseamna sa vi se dovedeasca „cine-i seful“. Si tocmai intr-un loc unde bunatatea si omenia ar trebui sa pluteasca in aer, sa fie atributul acestor institutii.
Daca s-ar face un sondaj de opinie, ma intreb câti parinti sunt multumiti de felul in care sunt sau au fost tratati ei sau copiii lor in crese si camine. Câti au fost umiliti, jigniti, repeziti si „flituiti“, dar nu au avut curajul sa ridice vocea sau sa reclame pentru ca mâine copilul lor ar fi avut de suferit. Cine sa-ti supravegheze copilul? Sa renunti la serviciu ca sa il ingrijesti? Si astfel lucrurile merg mai departe sub aparenta de normalitate, dar sub semnul neputintei totale. Inghiti galusca si iti propui sa o imbunezi pe doamna sau doamnele carora nu le-a placut „moaca“ ta, le pupi talpile pantofilor si asa tocite de atâtea pupaturi ale atâtor generatii de parinti care au trecut prin situatii similare cu a ta. Vai mie!!! Insa, eu am pus o intrebare fireasca in alte circumstante, nu insa si aici: „Aveti ceva personal de impartit cu mine?“ Greseala fatala. Doamna ofensata mi-a explicat intr-un limbaj „elocvent“ ca nici un parinte nu a indraznit vreodata sa comenteze legat de felul in care le-a vorbit, si vin eu o (…). Nu am aflat o (…) ce eram? S-a oprit la timp. Subalternele fidele au dat navala pentru a-si apara sefa atinsa in orgoliu de o… „simpla“ directoare economica (la niste firme despre care ele nu au auzit) si care nu respecta inferioritatea evidenta vizavi de o „mare “ directoare de cresa. Circul s-a propagat cu o rapiditate de neinchipuit.
Am plecat plângând, umilita, ranita si profund marcata de faptul ca eu declansasem un circ printr-o singura intrebare, aparent banala, fara sa-mi dau seama ca stateam pe un butoi de pulbere si, ciudat lucru, brusc, din victima, devenisem calau.
Subiectivismul, caracteristica de baza a societatii românesti, isi va manifesta din plin puterea in bârfele care vor circula in acea cresa si apoi vor migra catre celelalte crese, acolo unde copilul meu nu va mai avea loc pentru ca aici, ca in nici un alt domeniu, functioneaza „solidaritatea de breasla“. Si totul pentru ca am avut „obraznicia“ sa intreb de ce mi se vorbeste pe acest ton?
Totul a inceput pe la 1 octombrie, atunci când fetita mea a contractat o viroza respiratorie (posibil de la cresa), devenita apoi pneumonie grava. Aproape doua saptamâni de ampicilina injectabila din sase in sase ore, nenumarate siropele, multi bani cheltuiti, nopti nedormite, numeroase absente la serviciu, griji, stres si oboseala au culminat, in ziua de luni, când urma sa revenim la normalitate, cu primirea „plina de caldura“ a doamnei directoare. Avizul medical necesar pentru reintoarcerea in colectivitate este valabil 24 de ore (deci nu putea fi luat de vineri), iar luni dimineata medicul nu are program; plimbarea cu un copil maricel in brate, prin frig si apoi cu taxiul catre cabinet, salile de asteptare arhipline mustind de virusi ale medicilor de familie si un copil de doi ani si jumatate cu imunitatea slabita dupa boala, urmând sa astepte, poate, doua ore obtinerea avizului medical nu este cel mai placut lucru care ni se poate intâmpla. Motivul este copilul, cea mai pretioasa fiinta pentru orice parinte. La numai o saptamâna de mers la cresa, dupa vindecarea pneumoniei, copilul meu avea otita la ambele urechi, pentru prima data in viata lui de copil, si astfel au urmat alte doua saptamâni de ingrijire la domiciliu. La revenire, rugamintea, profund umana, de a lasa copilul o jumatate de ora pentru a aduce avizul, s-a lovit nu doar de un refuz, ci de aroganta si rautate. Ce mai conta ca eu mai lipseam o zi de la serviciu dupa ce lipsisem o luna, si ce mai contau 100.000 de lei pentru taxi dupa cheltuieli infinit mai mari cu tratarea copilului; doamna directoare nu putea fi sensibilizata, era cea mai feroce aparatoare a legii, uitând ca legile sunt facute de oameni pentru oameni.
Sa nu ne amagim, dreptatea si omenia sunt doar principii abstracte intr-o societate dominata de subiectivism.
