In octombrie implineste 22 de ani. Pentru prima data dupa patru ani, Cristian Gavrila isi va sarbatori ziua acasa Si atunci, de ziua lui, va incerca sa uite toate duminicile, Craciunurile si Pastele petrecute in ultimii patru ani in Penitenciarul pentru Minori si Tineri Craiova.


S-a trezit la sase dimineata. Nu i se mai intimplase pina atunci. Cu tot regimul de detentie, disciplinar si sever, niciodata nu se aratase prea indatoritor in ceea ce priveste orele de trezire. Ii placea sa doarma. Iar acolo, in celula – de patru ani devenita dormitor pentru el si inca sapte detinuti – diminetile erau cel mai greu de suportat. Cind stia ca le pierduse sirul, ca toate erau la fel, asa cum si patul, si peretele, si gratiile de la fereastra erau neschimbate. Asa ca-i placea sa mai intirzie, facind pe adormitul, cit sa nu le vada inca. Oricum il asteptau.


Dar ieri, fara ca macar sa faca vreun efort, Cristi s-a trezit fix la sase. A deschis ochii si a ramas cu ei asa ore in sir. Voia sa vada totul. Era pentru ultima data. Era ultima dimineata petrecuta ca detinut la Penitenciarul de Minori si Tineri Craiova.


Datorii platite cu lantisoare smulse de la gitul fetelor


„Eram printr-a doispea cind m-a prins nebunia cu masinutele“, isi aduce aminte Cristian inceputul cosmarului. „Toti banii luati de la parinti pe asta se duceau. Am amanetat lantisorul de aur al sora-mii. Am facut datorii mari si nu stiam cum sa le platesc. Cind am smuls primul lant de la gitul unei fete, am crezut ca am gasit cea mai usoara cale de a face bani. Si nu m-am oprit pina nu m-au prins“.


In 2001, elev de 17 ani in ultima clasa la Liceul „Matei Basarab“ din Craiova, Cristian Gavrila a fost condamnat la sase ani de detentie pentru infractiunea de tilharie. Starea de soc a durat aproape un an.


„Stiam ca eram vinovat si ca trebuia sa platesc. Poate ca stiusem dinainte ce ma asteapta, chiar in momentele in care comiteam vreo fapta. Dar sa treci dincolo de poarta si sa traiesti puscaria…


A fost o tortura primul an. Intr-un asemenea loc, daca nu stii cu cine sa te imprietenesti nu ai cum sa rezisti. Eu am fost norocos. Dupa patru ani, zic ca am incheiat un capitol din viata. Sint pregatit s-o iau de la capat. M-am maturizat“.


Puscaria i-a oferit diploma pentru maturitate


Incet, dupa depasirea socului, a inceput sa se obisnuiasca. Trebuia. Isi repeta asta in fiecare zi, cind se dadea jos din pat, in timpul meselor de la cantina, la dus ori la orele de atelier. Acum isi da seama ca a rezistat aproape cu eroism.


„Prietenii pe care ii aveam nu au venit niciodata la vizita. I-am asteptat o vreme, apoi am renuntat. Mi-am dat seama ca totul se schimbase. Oamenii pe care crezusem ca-i cunosc, situatia. Ca si iubita. Ne-am scris vreo doua luni, la inceput. In ultima scrisoare mi-a cerut voie sa-si faca un alt prieten…“


Mai mult ca sa-si omoare timpul, s-a inscris la Scoala de Arte si Meserii a penitenciarului. Orele de atelier ii ocupau mintea, il opreau sa mai numere minutele. Curind, a inceput sa-i placa. „Sudor talentat“, il laudau si maistrul, si ofiterii. Dupa examenul din vara, a avut satisfactia sa primeasca oficial aprecierile: diploma de absolvire, cu cea mai mare medie de promotie, peste 9,50.


„Nu stiu daca voi avea meseria asta. De fapt, nu stiu daca voi ramine aici, in oras. Mi-e teama sa nu ma tenteze vechile obiceiuri. Pentru ca in Craiova e destul de greu sa-ti gasesti un serviciu, iar ca sa traiesti iti trebuie bani. Am niste tovarasi in Grecia. Probabil ca voi pleca acolo. Dar mai intii sa ajung acasa. Atit: sa intru in bucatarie, la mama“.


„Ies cu miinile in buzunar…“


Ieri a numarat orele mai abitir ca niciodata. Incerca sa-si aminteasca momentele importante din ultimul an. Placute sau nu. Nu gasea nimic. Doar vocea maicii Filoteia, care a tot venit sa-l vada in cei patru ani. Si care l-a facut sa nu uite niciodata, seara, sa spuna o rugaciune.


In jur de trei dupa-amiaza venea decizia, la trei jumatate era afara. A stat in pat, urmarind cu privirea fiecare detaliu al camerei. Dupa ce s-a plictisit, a butonat telecomanda. Dar nu a reusit sa vada absolut nimic. Cind nu a mai suportat, a inceput sa se pregateasca. Se tunsese cu o zi inainte, dar tot mai avea ceva de aranjat la suvitele din crestet. A imbracat cu meticulozitate fiecare lucru pe care l-a primit de la la tovarasii din camera. Toate de firma.


„Dolce Gabana si Nike. Eu nu prea mai am haine. Dar am sperante“, zimbeste pentru prima data. „Are tata o datorie la mine. Mi-a promis uns’pe milioane in ziua in care ies. Ma imbrac de la toti. Altceva nu vreau. Nici de aici nu imi iau nimic. Las totul in urma. Ies doar cu ce am pe mine. Sicu miinile in buzunar…“.


Nu era nici doua dupa-amiaza, cind o Dacie bleu a parcat ieri in apropierea intrarii de la PMT. Nimeni nu a coborit. Cei doi pasageri au lasat doar geamul portierei. Barbatul si tinara, incremeniti in scaunele prafuite, nu-si spuneau nimic. Doar asteptau cu ochii tinta la poarta albastra.


„Sa-l vad acasa, doar atit. Gata, s-au dus patru ani din viata lui. Si a noastra. Trei bunici s-au dus si ei, nici nu au apucat sa-l mai vada. Dar viata merge inainte, cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu, tatal lui, l-am iertat. De mult“, a reusit sa sopteasca, printre lacrimi, Costel Gavrila.