Discuţiile delegaţiei FMI sunt contradictorii în ultima vreme, legate de creşterea economică a României. FMI vrea, pare-se, cu orice preţ să intrăm în teritoriu pozitiv, în vreme ce guvernatorul Isărescu e de părere că nu avem nevoie de orice fel de creştere economică.
Divergenţele sunt mai degrabă principiale decât de modalităţi concrete de ieşire din criză. Isărescu spune, pe scurt, că nu orice creştere economică e sănătoasă şi, în parte, are dreptate. Nu poţi pune un maratonist după 42 de kilometri să concureze la proba de 100 de metri sprint. Poate că printr-un miracol ar reuşi să câştige, dar, la final, din cauza oboselii, ar muri. E asta oare o victorie?
Ca să revin în zona economiei, să ne imaginăm o creştere a veniturilor din vânzarea carburanţilor cu 50%. Acest lucru ar putea însemna şi o reluare a activităţii în transporturi, dar poate fi şi rezultatul pierderii de vreme în ambuteiaje, ceea ce numai creşterea bunăstării nu înseamnă. Prin urmare, nu orice creştere cantitativă este rezultatul unei creşteri a calităţii vieţii. „Problemele structurale sunt atât de adânci, încât ne-ar trebui o creştere de 20 la sută. E nevoie de creştere economică sustenabilă, de rezolvarea corecţiei bugetare, dar trebuie căutate cauzele profunde“, explică Isărescu, menţionând că în ultimii zece ani, dar mai ales în perioada 2003-2008, economia României a crescut nesustenabil, pe baza fluxurilor de capital străin şi a diverselor boom-uri, cum ar fi cel imobiliar, a explicat guvernatorul BNR
Şomajul şi creşterea economică
Regimul de ţintire a inflaţiei a confirmat că măsurile antiinflaţioniste generează şomaj, în timp ce creşterea ocupării poate genera o sporire relativă a cererii – mai elastică decât oferta -, ceea ce înseamnă inflaţie. În România, structura pieţei forţei de muncă a avut caracteristici inflaţioniste.
Din cauza crizei, o bună parte a forţei de muncă a migrat în agricultură. Cum peste jumătate din veniturile agricultorilor sunt venituri în natură, această migraţie, explică specialiştii din interiorul BNR, are efecte inflaţioniste. De pildă, o persoană care cultivă un hectar de pământ în folos personal primeşte subvenţii de la stat. Aceste subvenţii apar în piaţă sub formă de cerere solvabilă, fără ca producătorul respectiv să aducă pe piaţă vreun corespondent în planul ofertei, căci porumbul după hectarul respectiv este dat la animale, care, la rândul lor, sunt consumate în gospodărie, după rânduieli. Mai mult, producătorul respectiv nu reîntoarce în nici un fel, prin impozite la buget, subvenţia primită.
Întreţinerea unei forţe de muncă în exces în structuri neperformante, fără a se stimula sectorul privat, concurenţial, care să poată absorbi surplusul de forţă de muncă, în condiţiile în care impozitul direct a fost redus şi astfel salariul net a crescut fără să crească şi producţia, reprezintă cel mai comod exemplu de creare a unui decalaj între economia reală şi masa monetară.
Inflaţia şi creşterea economică
Legătura dintre inflaţie şi creşterea economică este, de regulă, invers proporţională. Când inflaţia e ridicată, creşterea economică se orientează către teritorii negative. În 1999, inflaţia a fost de 42%, iar creşterea economică era de -1,2%, iar un an mai târziu, la o rată similară a inflaţiei, România reuşea în premieră o creştere economică de 2,1%. Problema cu creşterea economică din anii care au urmat era că era distribuită în sectoare neperformante, cu distorsiuni salariale şi productivitate scăzută. Imediat ce creşte inflaţia, apare presiunea pe dobânzi, cu toate consecinţele care decurg de aici, atrăgea atenţia guvernatorul Isărescu
Cursul de schimb şi creşterea economică
Desigur că BNR ar putea „mişca“ economia din curs. Intervenţii în piaţă şi aducerea leului la un nivel „convenabil“. În acest moment, mai mulţi bancheri au exprimat opinii potrivit cărora un nivel normal al leului ar fi de circa 4,4 lei/euro. De la un curs de 4,9 lei/euro, ar apărea probleme serioase la nivelul întregului sistem bancar, spun trezorierii-şefi din bănci. Dacă, dimpotrivă, cursul ar fi adus la un nivel de 3 lei/euro, exportatorii s-ar trezi într-o situaţie extrem de dificilă, iar revenirea acestei pieţe ar fi definitiv îngropată.
Până acum, spună cine ce-o vrea, dar cursul de schimb a fost folosit ca o ancoră antiinflaţionistă. În ciuda acestei precauţii a Băncii Naţionale, între evoluţia cursului de schimb şi inflaţie a existat un anumit efect de antrenare, rezultat din evoluţiile în ritmuri diferite şi timpi diferiţi ale celor două fenomene. Controlul asupra cursului de schimb, cu efectul său antiinflaţionist, a avut, însă, drept rezultat descurajarea exporturilor şi creşterea relativă a importurilor. La acestea s-au adăugat măsurile de relaxare fiscală privind importurile, în condiţiile în care o cantitate mare de maşini şi utilaje este preluată din import.
Deficitul crescând al balanţei comerciale are efecte inflaţioniste importante. Tentativele de a da cursului de schimb o evoluţie moderată, antiinflaţionistă, au avut efecte inflaţioniste prin influenţa asupra structurii balanţei comerciale.
Rata dobânzii şi creşterea economică
Cum Bursa locală este încă insuficient de dezvoltată, băncile rămân principalul canal utilizat pentru investiţii. Cine se uită la nivelul dobânzilor la creditele destinate investiţiilor îşi dă seama de ce firmele preferă să stea deoparte. De cealaltă parte, băncile au şi ele dreptate: cum să dai credite unei companii care activează într-un sector cu viitor confuz? Teoretic, creditarea ar putea fi reluată, iar contribuţia plusvalorii la PIB să genereze creştere economică. Dar dacă acest lucru se face cu preţul intrării în incapacitate a unor companii sau cu creşteri inadmisibile ale riscului din sistemul bancar se cheamă că am crescut degeaba. Costul capitalului face ca multe investiţii să devină nerentabile, ceea ce inhibă dezvoltarea firmelor.
Restructurarea şi creşterea economică
Lipsa restructurării a dus la agravarea neperformanţei pentru numeroase firme de stat, ceea ce a îngreunat şi mai mult privatizarea acestora. La fel cum lipsa privatizării nu a dat firmelor resursele manageriale şi financiare de care ar fi avut nevoie pentru restructurare.
Problema restructurării este de maximă actualitate. Pierderile economice, importurile neproductive, sporirea arieratelor, efectele inflaţioniste ale politicilor salariale, distorsionarea liberei competiţii sunt numai câteva dintre consecinţele întârzierii restructurării. Restructurarea fără privatizare s-a dovedit o iluzie. Procesul de privatizare trebuie accelerat, inclusiv în ceea ce priveşte sectoarele primare. Iar ceea ce nu poate fi absorbit prin privatizare trebuie închis. Punct.
Fiscalitatea şi creşterea economică
Ceea ce nu au înţeles guvernele Boc este faptul că o fiscalitate relaxată constituie un stimulant pentru mediul de afaceri şi pentru relaxarea consumului. În actualele condiţii ale României, creşterea consumului, fără un corespondent în domeniul ofertei, va conduce, ca şi în anii 1990-1993, la creşterea semnificativă a inflaţiei.
„Creşterea TVA va majora încasările la buget pentru a plăti pensiile, dar pe partea cealaltă va majora plăţile pentru dobânzi. Vom constata în câteva luni că jumătate din ce încasăm pe TVA plătim pe dobânzi“, mai spunea Isărescu. Drept este că fiscalitatea nu poate fi un instrument al dezvoltării decât dacă este însoţită de ajustări structurale ale economiei. Potrivit specialiştilor, cercurile vicioase, care ţin economia într-o stare de şoc şi de nesiguranţă, au trei explicaţii: una de natură economică, a doua de natură politică şi a treia de natură socială.
Explicaţia de natură economică rezidă în structura nerestructurată a economiei româneşti, corecţia putând veni doar prin consolidarea pieţelor şi a mediului concurenţial. Menţinerea disfuncţionalităţilor, necorelările dintre nivelul macroeconomic şi cel microeconomic, tolerarea indisciplinei fiscale, riscurile investiţionale majore fac ca suportul dezvoltării să genereze efecte perverse, alimentând tocmai acele fenomene care inhibă dezvoltarea: inflaţia, politicile salariale necorespunzătoare, dezechilibrul bugetar şi comercial. Dacă eşti cinstit şi îţi plăteşti la timp taxele, te sufoci. Dacă nu le plăteşti şi ai niscaiva proptele politice, te-ai scos.
Despre asta e vorba atunci când discutăm despre a doua cauză, cea de natură politică. Oameni din zona Fiscului îmi mărturiseau că unele firme care au contribuit la campania electorală a unor partide victorioase refuză să îşi achite dările către stat, invocând principiul debil „Noi v-am pus la Putere, vreţi ca tot noi să vă dăm jos?“. Oricine ce mi-ar spune, campaniile electorale au costat România mai mult decât ne putem imagina.
