Altadata banoase, câteva meserii de traditie in societatea româneasca sunt pe cale sa-si dea obstescul sfârsit.
La inceputul anilor ’90, meseria de depanator radio-TV era extrem de banoasa. Lumea incepuse sa câstige bine si, cel putin teoretic, fiecare român avea in casa un televizor alb-negru, care era folosit de intreaga familie. Emisia crescuse foarte mult fata de cele doua ore zilnice din timpul regimului comunist, asa ca lampile televizoarelor se incingeau la maximum si mai pocneau din când in când, dând de lucru celor care stiau sa repare asemenea aparate. Astazi, foarte putini mai au acasa televizoare alb-negru. Preturile au scazut atât de mult, incât este mai rentabil sa-ti cumperi un aparat second hand color, decât sa incerci sa-l repari pe cel vechi.
In consecinta, nu mai e deloc rentabil sa repari televizoare, asa incât meseria nu mai e cautata si nici invatata de tinerele generatii. Constantin Dragomir lucreaza de când se stie ca depanator. Din 1983, de când a terminat scoala de profil, a facut acelasi lucru. Este unul dintre putinii care nu s-au lasat si inca rezista pe piata, având propria afacere. „Eu am venit in actuala locatie in 1983, ca angajat la stat, dupa ce am terminat scoala postliceala de profil de la Timisoara. Dupa revolutie, am preluat afacerea. S-au facut bani frumosi cu depanarea radio-TV, când multi apelau la serviciile noastre. In acea perioada nu oricine isi putea permite sa cumpere un televizor color nou. Unul second hand se vindea cu 100 – 200 de dolari. Multi care au practicat aceasta meserie au facut bani si apoi i-au investit in altceva“, a povestit acesta. Acum, clientela este mai rara, compusa in special din cei saraci, care nu au bani sa-si cumpere alt televizor.
„Nu in acelasi ritm ca in anii trecuti. Rar de tot mai vine cineva si cu un televizor alb-negru. Acum s-au desfiintat si scolile de profil. De aceea imi gasesc cu greu angajati. In plus, televizoarele din generatiile noi au componente care se inlocuiesc cu totul si costa destul de mult, de aceea clientii prefera sa cumpere altele decât sa le repare. La cele vechi, se gasesc piese. De fapt, piesele costa cel mai mult, pentru ca manopera nu este scumpa“, a mai spus Dragomir.
Pingele si cusaturi ieftine
Alta meserie mai putin cautata este cea de cizmar. Practicantii, mici intreprinzatori care au mostenit meseria din tata-n fiu, supravietuiesc in ateliere ascunse prin cartierele orasului.
„Nu mai am clientii de altadata. Acum, daca am trei si câteodata cinci clienti pe zi, dar vor reparatii mici. O cusatura, un flec… Comenzi pentru incaltaminte primesc mai rar. La mine vin doar cei cu picioarele deformate sau mai mari, care nu-si gasesc masuri in magazine. Ar fi bine daca as avea un ucenic, l-as primi cu draga inima. Vor bani, dar ei ar trebui sa-mi dea mie bani pentru ca-i invat“, s-a destainuit Marinica Banicioiu, cizmar de când se stie.
„Practic meseria de 22 de ani. La 16 ani am plecat de-acasa si am fost ucenic o perioada. De zece ani mi-am deschis propria afacere. Au fost si perioade mai grele, când am inchis pravalia. Am redeschis-o apoi, asta e meseria pe care o stiu“, a adaugat acesta, marturisind ca sunt zile când, cu toata stradania, nu reuseste sa adune mai mult de 100.000 de lei vechi. In locul cizmarilor si la concurenta cu intreprinderile de incaltaminte de altadata, si-au facut loc micii intreprinzatori, care scot cu greu capul pe piata autohtona. Marea concurenta in acest sector este reprezentata de articolele chinezesti si turcesti, foarte ieftine, dar si proaste din punct de vedere calitativ. Potentialii clienti ai cizmarilor prefera sa-si cumpere pantofi noi decât sa-i pingeleasca pe cei vechi.
Termopanul da tonul modei
Nici meseria de geamgiu nu mai e la cautare din cauza tehnologiei care vine din urma. Acum, la moda este sa ai geam termopan si nu normal, executat in atelierele geamgiilor. „Este greu pentru noi, pentru ca lumea isi pune acum termopane, chiar si in rate. Avem noroc cu geamul ornamental. Oamenii isi comanda usi din lemn si vin la noi pentru geamuri. Eu am mostenit atelierul de la tata, care a fost geamgiu. Când eram mic, colindam cu el prin comune pentru a vinde geam. Eu practic meseria din 1990“, a spus Marian Danut, care detine un mic atelier de rame, oglinzi si geamuri intr-unul din cartierele orasului. El nu vede cu ochi buni viitorul meseriei pe care o practica si regreta timpurile de altadata: „Slabe sperante cu meseria asta, nu stiu cât va mai fi cautata. Mie mi-e teama si pentru mine. Cred ca daca ma apucam de comert eram mult mai departe acum. Am avut prieteni care s-au apucat de comert in 1990 si acum au vile si masini“.
Bani de la buget pentru meserii muribunde
Interesant este ca, desi realitatea economica va duce la disparitia acestor meserii si a multor altora, inlocuite de tehnologie, Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM) ofera finantare din bugetul asigurarilor de somaj pentru intreprinzatorii care formeaza ucenici in domeniu. Pentru 2006, ANOFM a prezentat o lista cu 133 de calificari pentru care se pot primi subventii, printre acestea aflându-se si cele de ceasornicar, cizmar, ceaprazar-sepcar, cosar, geamgiu etc. Potrivit noii legislatii, societatile sau persoanele fizice autorizate pot incadra ca ucenic in munca orice persoana care a implinit vârsta de 16 ani, dar nu mai mult de 25 de ani, si nu detine o calificare pentru ocupatia in care se organizeaza ucenicia la locul de munca. Durata contractului de ucenicie nu poate fi mai mare de trei ani si mai mica de sase luni. In acest sens, angajatorii primesc de la bugetul asigurarilor de somaj o suma egala cu 50% din salariul de baza minim brut pe tara, precum si o suma egala cu contravaloarea lunara a serviciilor de instruire teoretica a ucenicului, fara a putea depasi 20% din salariul de baza minim brut pe tara in vigoare.
