Lidia Nicu, șefa Biroului Adopții în cadrul DGASPC Dolj (Foto: Lucian Anghel)

Alex are cinci ani şi, în urmă cu câteva zile, a aflat că este atât de iubit şi de dorit încât are două mămici: una care i-a dat naştere şi alta care îl creşte şi are grijă de el. A primit asigurări din partea celei din urmă că el este cel mai frumos dar pe care îl putea primi de la viaţă şi fiecare moment petrecut împreună este o binecuvântare. Ce impact are asupra copiilor faptul că află că sunt adoptaţi? Care este vârsta la care ei ar trebui să afle acest lucru? Care este cadrul în care este bine să le-o spunem şi, mai ales, ce cuvinte trebuie să folosim? Care sunt temerile părinţilor adoptivi? Aflaţi răspunsurile la toate aceste întrebări în interviul pe care ni l-a acordat Lidia Nicu, șefa Biroului Adopții în cadrul Direcţiei Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj.

Lidia Nicu, șefa Biroului Adopții în cadrul DGASPC Dolj (Foto: Lucian Anghel)

GdS: Sunteţi un specialist în domeniul adopţiilor şi, având în vedere că, odată cu bucuria venirii unui copil într-o familie, apar şi unele probleme, vă rog să ne spuneţi dacă este bine să spunem acestuia că este adoptat sau, dimpotrivă, ar fi indicat să nu facem acest lucru.
Lidia Nicu: Este foarte bine să îi spui unui copil că este adoptat. De altfel, este precizat şi în lege acest aspect. Noi încurajăm familiile să facă acest lucru, dar le recomandăm să o facă atunci când consideră că le permit vârsta şi maturitatea copiilor. Îi sfătuim pe părinţi să utilizeze des termenul de adopţie în cadrul familiei lor tocmai pentru ca şi copilul să se obişnuiască. Este indicat să îi spună chiar o poveste despre adopţie pentru ca el să nu fie surprins când aude acest termen de la rude, prieteni sau vecini, ci să fie familiarizat cu el.
GdS: Este indicat să îi spunem copilului că este adoptat atunci când este mai mic, spre deosebire de adolescenţă, când poate impactul este mai mare?
L.N.: Este bine să i se spună când este mai mic. Este adevărat că au fost şi situaţii în care acel moment a fost amânat de către părinţi, poate din teama de a gestiona situaţia, dar noi considerăm că nu mai avem familii care să ascundă copilului că a fost adoptat.

„Te-ai născut din inima mea“

GdS: Atunci când părinţii hotărăsc să îi spună acest lucru, cum ar fi bine să o facă?
L.N.: Îi sfătuim pe părinţi să creeze o poveste. Avem şi materiale în acest sens, pe care le punem la dispoziţia lor. Pot recurge la o poveste despre un animal care a fost adoptat, tocmai pentru a fi pe înţelesul copiilor. Aşa cum consideră specialiştii, este foarte bine ca un copil să afle că este adoptat de la persoanele de care este ataşat. Au fost situaţii în care ei au aflat în adolescenţă acest lucru de la colegi, de la vecini etc.. Părinţii au negat în acel moment, iar acest lucru a declanşat situaţii neplăcute, în care copiii au plecat de acasă, spre exemplu. Noi monitorizăm doi ani adopţiile şi, în cadrul vizitelor pe care le efectuăm, discutăm cu părinţii despre lucrurile acestea, iar atunci când este cazul, ei solicită sprijinul nostru. (…) Odată ce îi spui copilului „Nu ai stat la mine în burtică, dar te-ai născut din inima mea“, îl familiarizezi cu astfel de noţiuni şi povesteşte el însuşi despre acest lucru.
GdS: Cum trebuie să procedeze părinţii care, din prea multă teamă, amână să îi spună acest lucru copilului, iar acesta află la adolescenţă?
L.N.: Au fost şi situaţii de acest gen în trecut, iar atunci au fost incluşi într-un program de consiliere şi părinţii, şi copiii, iar lucrurile au început să funcţioneze. Atunci când copilul află la adolescenţă că a fost adoptat, consideră că părinţii i-au ascuns ceva şi nu au fost sinceri cu el, şi începe să procedeze la fel: pleacă de acasă fără să spună, intră în anumite anturaje, considerând că trebuie să ascundă anumite lucruri pentru că aşa au făcut şi părinţii.

Răbdarea, secretul reuşitei

GdS: La ce să ne aşteptăm ulterior din partea copiilor, în funcţie de vârstă, şi cam cât durează perioada lor de frământare?
L.N.: Procesul este uneori destul de complicat şi de greu de gestionat, în special din partea părinţilor adoptivi. (…) Vreau însă să precizez că acei copii foarte mici nu sunt adoptabili pentru că, în momentul de faţă, ca un copil să devină adoptabil, trece destul de mult timp întrucât, pe lângă părinţii biologici, sunt căutate şi rudele până la gradul IV, inclusiv. În timp ce se derulează aceste proceduri, copilul creşte şi devine adoptabil la o vârstă mai mare şi automat ţine minte pe unde a fost şi ce a făcut. Sunt şi copii care devin adoptabili la şapte-opt luni, respectiv aceia care au părinţi necunoscuţi şi practic nu mai ai pe cine să cauţi, dar aceste cazuri sunt mai rare.
GdS: În cazul celor adoptaţi mai târziu şi care se ataşază de cei la care sunt în plasament, cum se procedează?
L.N.: Aceasta este şi teama părinţilor adoptivi. Într-adevăr, copilul este ataşat de cei la care se află în plasament, de altfel aşa este şi normal. Totuşi, atunci când părinţii adoptivi încep să relaţioneze cu copilul, acel ataşament faţă de asistentul maternal îşi pierde din intensitate. În etapa de relaţionare, ne asigurăm că lucrurile merg bine, iar copilul a căpătat încredere în familie şi invers. Sunt însă şi situaţii în care, dintr-un motiv sau altul, acei copii care au devenit adoptabili au fost mutaţi de la un asistent maternal la altul şi nu mai au încredere în adultul care vine să îi ajute, iar atunci este nevoie de multă răbdare din partea adoptatorului.
GdS: Ar fi bine să mai păstreze ulterior relaţia cu asistentul maternal?
L.N.: În funcţie de fiecare caz se fac recomandări. Sunt situaţii în care este bine ca o perioadă să mai păstreze legătura, poate numai telefonic, sau se consideră că nu este bine pentru copil să se întâmple acest lucru. Psihologii recomandă ca acest lucru să se facă numai în cazul în care este absolut necesar, pentru ca el să înţeleagă că face parte din noua familie.

Părinţii biologici, o ameninţare?

GdS: Ce facem atunci când copiii vor să îşi cunoască părinţii biologici?
L.N.: Aceasta este o altă teamă a adoptatorului, că, atunci când copilul îşi va cunoaşte părinţii biologici, nu le va mai acorda atâta încredere sau va pleca. După majorat, legea permite ca aceştia să îşi cunoască părinţii. Nu puţine au fost situaţiile în care au venit cu părinţii adoptivi să ceară informaţii. Aceste informaţii despre familia naturală le află însă numai cu acordul ei. Dacă adoptatul a devenit major doreşte să afle informaţii despre familia biologică, solicită acest lucru, specialiştii o contactează şi îi cer un acord. Totul se desfăşoară confidenţial. Dacă aceasta doreşte, oferă mai multe detalii. Dacă nu, nu.
GdS: Au fost şi situaţii în care s-au întâlnit?
L.N.: Nu se întâmplă în fiecare zi acest lucru, dar au fost situaţii.
GdS: Această întâlnire poate schimba relaţia între copil şi părinţii care l-au adoptat?
L.N.: Situaţiile pe care
le-am avut noi în Dolj nu au dus decât la aflarea informaţiilor şi satisfacerea curiozităţii copilului. În cazul în care a avut fraţi, a păstrat legătura cu ei. Nu s-a întâmplat nicidecum să întoarcă spatele părinţilor adoptivi şi să se întoarcă la cei biologici. Dimpotrivă, precizează de fiecare dată că sunt foarte bine acolo unde sunt. (…) Acum doi ani a fost o astfel de întâlnire. (…) Au fost însă şi situaţii în care părinţii i-au căutat pe copii pentru că voiau să ştie ce s-a întâmplat cu ei.
GdS: Care este sfatul dumneavoastră, ca şi specialist, pentru părinţii adoptivi?
L.N.: Nu trebuie să se teamă şi nu trebuie să ascundă nimic pentru că totul se află până la urmă. Este foarte bine să ştie copilul de mic că este adoptat şi trebuie să afle adevărul de la persoanele dragi lui.

Monica Stuparu
Lucrează din 1998 la Gazeta de Sud şi consideră că unul dintre secretele reuşitei în acest domeniu este seriozitatea. E o persoană deschisă la ceea ce este nou, iar cea mai recentă provocare este să descopere tot ce se întâmplă în sistemul medical din Oltenia şi să ofere cititorilor informaţii corecte şi echidistante.