Sergio Faleschini

Din 2010, consulul onorific al Principatului de Monaco în România este domnul Sergio Aurelio Faleschini (foto), născut în Craiova din părinți italieni care în anii ‘30 au emigrat din Italia în Oltenia deoarece în acea vreme în țara noastră se trăia mult mai bine decât în Republica Italiană, afirmându-se că România acelor vremuri era „il paese della Cuccagna“, adică țara unde curge lapte și miere. Faleschini este în prezent rezident în Franța, cu domiciliul la Paris, dar stă mai mult în România deoarece, din 1998-1999, este patronul a trei domenii viticole, cel mai mare fiind în Oltenia, un amfiteatru de 200 de hectare foarte aproape de Dunăre.

Ion Jianu: Cine sunteţi, de fapt, domnule Faleschini?
Sergio Aurelio Faleschini: M-am născut în Craiova în 1943… Se poate spune că sunt un italo-oltean din marea gintă latină. Am avut un parcurs profesional normal. Am fost elevul binecunoscutului liceu, acum colegiu, „Frații Buzești“, iar după absolvirea lui am urmat cursurile Institutului de Științe Economice la București și, ulterior, Facultatea de Drept tot din București. După terminarea facultății, am fost repartizat în Comerț exterior, la o societate care avea monopolul produselor alimentare, fiind, pe rând, economist, șef serviciu și director. În 1986, m-am transferat la Paris, ca director general la o societate franceză, cu același profil, care viza comerțul internațional agroalimentar. Aici am avut șansa să lucrez mult cu România. Regimul trecut nu a împiedicat deloc relațiile mele cu România. În 1986, am plecat legal din țară, continuând să am relații bune cu multe întreprinderi de comerț exterior din România.

I.J.: Proveniţi dintr-o familie de italieni stabiliţi în anii ’30 în Oltenia. E adevărat că pe atunci italienii denumeau România „Ţara fericirii“? Era mai bine în România interbelică decât în Italia?
S.A.F.: Sunt cetățean italian, dar născut la Craiova, între olteni, din părinți italieni care în anii ‘30 au emigrat în România venind tocmai din frumoasa, dar pe atunci săraca regiune Friuli-Venezia Giulia. Părinții mei au ajuns printre olteni chemați de alți italieni deja statorniciți pe aceste meleaguri. Spuneau, în acea vreme, că în România se trăia bine, mult mai bine decât acolo, în Peninsulă. Și aici, în România, era de lucru, în special pentru constructori. Și mai spuneau, pe bună dreptate, că România acelor vremuri era „il paese della Cuccagna“, adică țara unde curge lapte și miere.

„Am fost selecționat în lotul național de juniori al României“

I.J.: Din câte am aflat, în adolescenţă (în Bănie) şi în perioada studenţiei (în Bucureşti) aţi jucat fotbal la Universitatea Craiova şi Dinamo Obor Bucureşti. Informaţia este reală? În acei ani aţi cochetat numai cu fotbalul?
S.A.F.: În Bănie, ca adolescent, am făcut mult sport, tenis, volei, dar cel mai mult mi-a plăcut fotbalul. Am jucat, ca portar, la Știința – juniori (1957-1960), apoi m-am transferat la Dinamo Craiova, de unde am fost selecționat la naționala de juniori a României, împreună cu Oblemenco și Silviu Stănescu. În 1961, intrând la facultate în București, am fost transferat la Dinamo Obor – echipă puternică pe atunci în Divizia B (liga a doua de acum), cu Titi Teașcă antrenor. Pe lângă fotbal, am jucat și tenis, dar nu de performanță.

„Pământ viticol pentru vinuri de mare clasă ca al vostru, din România, numai Franța mai are!“

I.J.: După 1990 v-aţi implicat serios în domeniul afacerilor viticole, mai ales în Oltenia natală. Este reală informaţia că aţi venit în Oltenia cu un mare specialist francez şi acesta ar fi remarcat că doar Franţa mai are pământ roditor ca al nostru?
S.A.F.: Eu căpătasem deja o experiență în domeniul viticol și aveam contacte multe cu specialiștii români, cu care mă întâlneam la Paris, Montpellier sau Bordeaux, și de la care am învățat multe din tainele acestei minunate profesii. Unul dintre acești specialiști a fost și profesorul Aurel Popa, de la Universitatea din Craiova. Nu aveam însă practică de producător. Șansa mea a fost când un prieten francez și unul italian mi-au propus să investim în România. Eu cunoșteam mai bine ca ei potențialul extraordinar al podgoriilor românești, dar eram conștient, în același timp, de starea înapoiată în care se afla viticultura românească la acea vreme. Înainte de a pleca la drum, am consultat un francez specialist în „terroir“… (Acest cuvânt provine din franțuzescul „terre“, care înseamnă pământ. Terroir-ul este un concept care încorporează toate trăsăturile distincte ale unei anumite zone viticole, cu efect asupra gustului și calității vinului. În general, este folosit pentru a descrie modul în care particularitățile regiunii respective – clima, solul, poziția geografică și tradiția – influențează vinul produs aici – n.r.). Cu acest specialist francez am făcut turul podgoriilor românești. Acesta a luat probe de sol din fiecare regiune vizitată de noi, iar după trei săptămâni a venit la mine, la Paris, și mi-a indicat în care podgorii să ne fixăm, care ar fi cele mai bune pentru vinuri de calitate. Așa am cumpărat, în 1998-1999, domeniile de la Stârmina – Mehedinți, Bolovanu – Sâmburești și Villa Zorilor – Dealu Mare… Acest specialist francez mi-a destăinuit un secret: „Pământ viticol pentru vinuri de mare clasă ca al vostru, din România, numai Franța mai are!“.

I.J.: Cum vă merg afacerile cu vinul oltenesc? Unde îl exportaţi?
S.A.F.: Domeniul nostru cel mai mare este în Oltenia, un amfiteatru de 200 de hectare foarte aproape de Dunăre. Aici avem plantații pentru soiuri internaționale, dar și autohtone, ca Fetească neagră, Negru de Drăgașani, Novac, Tămâioasă românească. Este domeniul cel mai drag, probabil și pentru că este aproape de locul în care m-am născut. Afacerile merg relativ bine, producem vinuri de mare clasă, între care Prince Mircea, Castel Stârmina, Sirena Dunării etc. Mai mult de 30% merge la export în Japonia, Olanda, SUA, Canada, Italia, Monaco etc. Ca și colegii mei producători, asistăm astăzi la o renaștere a viticulturii românești, încercăm toți să îmbunătățim imaginea vinului românesc în lume, imagine care o lungă perioadă a fost negativă.

I.J.: Apropo de vinurile româneşti: aţi afirmat (într-un interviu) că vinurile de la Sâmbureşti l-au „convins“ pe marele şi temutul lider sovietic Hruşciov să fie de acod cu retragerea armatelor sovietice din România în 1956! Oferiţi-ne câteva amănunte de la acea „beţie“…
S.A.F.: Nu eu am afirmat asta, ci altă persoană. Eu am aflat asta când am participat la o emisiune și m-a bucurat. Dacă este adevărat, nu face decât să confirme marele potențial al acestei podgorii, cu vinurile ei minunate.

„Sunt consul al Principatului Monaco în România din 2010“

I.J.: De câţiva ani sunteţi consulul onorific al Principatului Monaco în România. Cum aţi ajuns în această postură extrem de onorantă?
S.A.F.: Într-adevăr, sunt consul al Principatului Monaco în România din 2010. Am fost recomandat de o societate din Monte Carlo. Am depus dosarul și probabil că am avut avantajul față de alți candidați că vorbesc bine limbile română, franceză, italiană. Totodată, cunosc bine cele două țări. Această misiune mă onorează și o fac cu mare plăcere, statul Monaco fiind foarte bine văzut în România și invers.

I.J.: Înţeleg că locuiţi mai mult la Paris, dar veniți des prin Craiova natală. Cum vi se pare?
S.A.F.: Sunt rezident în Franța, cu domiciliul la Paris, dar stau mult în România, unde trebuie să păstoresc cele trei domenii. Am 100 de salariați și ca să meargă treaba bine trebuie să stai aici 24 de ore din 24. Am format un colectiv foarte bun și de încredere… Asta îmi permite să mai „chiulesc“ puțin. În plus, mai am și activitățile de la Consulatul Principatului Monaco din București – de reprezentare, asistență etc. Craiova natală o văd cel puțin o dată pe lună… La întoarcerea de la Stârmina, mă opresc să-mi vizitez prietenii din copilărie, dar și să aprind o lumânare la Cimitirul Catolic, unde sunt îngropați ai mei…