Tot mai mult, în ultimii ani, am putut asista la o adevărată ”revoluție” în materie de exprimare în domeniile teatru și film. De la numeroase efecte speciale și proiecții în 3D în cazul filmului până la spectacole de teatru în care maniera de exprimare era cel puțin una originală.
Desigur, toate acestea își au rolul lor în captarea atenției cinefilului sau a iubitorului de teatru (am văzut mai demult un film în 3D și pot confirma că a fost o experiență interesantă), dar în ce măsură dorința de noutate în exprimare dorește să acopere ceva mult mai important, anume lipsa consistenței în materie de scenariu?
În perioada recentă, multă lume a criticat așa-numitele adaptări ale unor creații celebre (ex. Omul invizibil, Albă ca Zăpada etc.) într-o formă modernă nu doar discutabilă ca realizare artistică, dar cu un scenariu care avea extrem de puține tangențe cu originalul. Atunci, de ce să mai numim producția modernă cu titlul original? Doar pentru a ne asigura a priori încasările?
Chiar și cinefili cu vederi mai largi sau mai condescendenți au început să se plângă de calitatea artistică a unor producții (inclusiv saga Războiul Stelelor, care după episoadele originale și după preluarea de un alt studio a devenit un fel de ”telenovelă” SF care nu mai atrage atâta interes).
În teatru, auzisem de proiecte în care spectatorul să… participe și el la reprezentație, fie și printr-un dialog sau o sugestie.
Dar (aflăm dintr-un foarte interesant articol din publicația franceză de cultură Télérama) topul în materie de inovație, ceva de domeniul incredibilului, a fost atins de o piesă de teatru braziliană, în care la un moment dat (înaintea unei scene în care, se precizează, există un avertisment adresat spectatorilor, care pot alege dacă să părăsească sala sau nu) actorii sunt suspendați deasupra scenei prin niște cârlige… înfipte direct în piele! Regizoarea ar fi declarat că nu vrea să șocheze… Oare?
Îmi amintesc că am văzut acum câțiva ani un film horror în care actorii erau masacrați pe scenă. Desigur, era o ficțiune, dar să ne îndreptăm oare, în ceea ce privește metodele de exprimare, către o pantă descendentă pe care să alunecăm abrupt, până nu mai există cale de întoarcere?
Personal, mă îndoiesc că dorința de ”libertate artistică” îndeamnă realizatorii către astfel de experimente. Mult mai degrabă, intenția de a epata, de a șoca – și, eventual, de a obține ceva bani din încasări, într-o epocă în care dezinteresul publicului larg a început să se manifeste la cote destul de ridicate.
Foto: Freepik
O ”revoluție” a scenaristicii
Cred că avem nevoie de altceva – de o ”revoluție” a scenaristicii. Nu de adaptări care nu au legătură cu originalul, nu de scenarii făcute de Inteligența Artificială, nu de cârlige înfipte în piele. Acesta nu poate fi viitorul artei.
Desigur, este greu. De la celebra butadă ”Nu este nimic nou sub Soare”, sugerând repetabilitatea inclusiv a creațiilor artistice, știm că, de atâtea secole, majoritatea lucrurilor ”s-au spus deja”. Este o discuție și în domeniul scrierilor science-fiction, chiar și acolo se pare că ”stocul” e pe cale să se termine.
Este, deci, o provocare (știu că sună ca un clișeu, dar acesta este termenul potrivit) să concepi un scenariu sau să ai o viziune pe tărâm artistic care să nu repete predecesorii și care să mai și capteze interesul unui public exigent, atent… și uneori chiar plictisit.
E al naibii de greu.
Dar (îmi exprim, desigur, o părere personală) nu imposibil.
Întotdeauna imaginația umană a găsit resurse pentru a merge mai departe, pentru a inventa ceva, pentru a face o asociere nouă. De la maeștrii anticipației până la scriitorii moderni de ficțiune (nu neapărat SF), toți au găsit resurse imaginative nebănuite.
Iar experiențele de viață, deși în principiu rămân aceleași, sunt văzute de un receptor diferit. Ca să dau un exemplu din cinematografie, Ingmar Bergman, unul dintre regizorii care au făcut istorie (și au și trecut testul timpului) a reușit asta fiindcă a redat totul prin prisma viziunii proprii, care a fost una ieșită din comun. Însă dacă mâine va apărea un cineast de mare talent, dar cu o altă personalitate, cu un alt mod de a recepta realitatea, va putea crea o operă cinematografică de valoare, poate, comparabilă, însă nu identică, nu cu aceleași caracteristici.
La fel și în cazul scriitorilor sau al scenariștilor. Pentru a-i găsi, nu trebuie decât să căutăm bine în jurul nostru, asemeni unui antrenor de sport care caută jucători pentru o nouă echipă.
Cel mai important este însă, cred, să dimensionăm corect fenomenul și să conștientizăm că nu atât prin elemente-șoc de exprimare trebuie să atragem spectatorul, ci prin scenarii, emoții, interpretări noi și de valoare.
Autor Mihai Gîndu
