În anii tinereţii, ca proaspăt căsătorit treceam deseori cu trenul prin staţia feroviară Văcăreşti în drumurile mele spre Târgovişte unde locuiau membrii familiei Mariei Cornelia. De fiecare dată mi-am propus să scriu măcar câteva rânduri despre acel nume colectiv intrat în literatura română, dar abia acum – după aproape o jumătate de secol – acel proiect prinde contur. Cele ce urmează nu au pretenţia de a fi un demers de critică literară, care de altfel nu a făcut niciodată parte din preocupările mele intelectuale, ci doar o scurtă prezentare a creaţiilor unei familii de poeţi care au rămas în memoria literaturii noastre şi ar merita să fie cunoscuţi de publicul de toate vârstele.
*Ienăchiţă Văcărescu(1740-1797) era descendentul unei vechi familii boiereşti, deţinând el însuşi mai multe funcţii administrative: vistiernic; mare spătar; mare ban. El a publicat în anul 1787 una dintre primele gramatici ale limbii române, intitulată Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti unde se enunţă cu deplină claritate ideea latinităţii limbii noastre. Citez câteva poezii ale lui Ienăchiţă Văcărescu: i) Ce ai să-mi zici dă mândrie?: “Ce ai să-mi zici dă mândrie?/Eu n-aş fi mai vrut să fie/Căci să-npotriveşte firii/Şi legii şi omenirii./Om la om să să arate/Că acum nu e ca frate,/Tot cu rea dăosebire/Face pă la toţi privire./Cu turbare ca o vită/Şi natura n-e urâtă./Aib-o cine-o vrea s-o aibă,/Cu-nţelepţii treabă n-aibă.”; ii) Într-o grădină: “Într-o grădină,/Lâng-o tulpină,/Zării o floare ca o lumină./S-o tai, se strică!/S-o las, mi-e frică/Că vine altul şi mi-o ridică!”; iii) De-a avea milostivire: “De-a avea milostivire/Nu-i lucru păste fire./Şi cei ce au simţire/Nu pot tăgădui./Iar firea arată/D-a fi nenduplecată,/Dă obşte desfăimată,/N-am ce povăţui.”; iv): Spune, inimioară: “Spune, inimioară, spune/Ce durere te răpune?/Arată ce te munceşte,/Ce boală te chinuieşte?/Fă-o cunoscută mie,/Ca să-ţi caut dohtorie./Te rog fă-mă a pricepe/Boala din ce ţi se-ncepe./Arată, spune, n-ascunde!/Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde./Spune, inimioară, spune/Ce durere te răpune?”; v) Zilele ce oi fi viu: “Zilele ce oi fi viu/Vrednic aş vrea ca să fiu,/Oftând ca să te slăvesc,/Dar cum poci să îndrăznesc?/Iscusit aş trebui/Să fiu, să poci zugrăvi/Chipul tău care dă rază/Soarelui şi-l luminează./Oi putea oare vreodată,/Pân nu merg pe lume-ailaltă,/Măcar pe scurt să-ţi vorbesc,/Să vezi cum mă chinuiesc?/Oftările-mi sărcinează (împovărează – n.n.)/Pieptul, viaţa-mi scurtează./Răpaus, viaţ-oi avea/Numai Stixul când o vrea.”.
Ienăchiţă Văcărescu a rămas, de asemenea, în istoria literaturii noastre premoderne prin acest testament literar: “Urmaşilor mei Văcăreşti!/Las vouă moştenire:/Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.”.
*Alecu Văcărescu(1769-1799) este un poet al candorii şi al naivităţii trăirilor surprinse în puritatea lor originară, eros-ul fiind forma de manifestare a sensibilităţii poetice preferată de acest poet. Starea de iubire este înscenată de Alecu Văcărescu în multiple ipostaze şi modalităţi artistice, de la iubirea galantă la fiorul dragostei neîmpărtăşite. De multe ori iubirea apare ca fiind modulată în ipostaza simbolică a focului, a arderii. Prezint poezia Oglinda când ţi-ar arăta unde sunt puse în opoziţie două modalităţi de a privi chipul feminin: oglinda pe de o parte şi cugetul şi sufletul care sunt îndrăgostite pe de altă parte: “Oglinda când ţi-ar arăta/Întreagă frumuseţea ta,/Atunci şi tu, ca mine,/Te-ai închina la tine./N-ar fi mijloc să te priveşti/Asemenea după cum eşti/Şi idolatrie/Să nu-ţi aduci tu ţie!/Ochii în ea, când ţi-i arunci,/De tot se-ntunecă atunci/Şi de te şi arată,/Iar nu adevărată./De-aceea nu da crezământ/Oglindei, ce cu scăzământ/Îţi face-nşelăciune/Şi tot minciuni îţi spune./Ci câtă eşti să ştii, de vrei,/Dă crezământ ochilor mei,/Fiindcă nu te-nşală/Nici fac vreo greşeală./În ei te cată să te vezi/Întocmai pe cât luminezi./Şi într-a lor vedere/Vezi cât ai putere./Crede-i, săracii, când îţi spun/Că numai ţie să supun./Şi că le eşti din fire/A lor Dumnezeire.”.
*Iancu Văcărescu(1792-1863). Acest poet “are psihologia unui poet profesionist; are ironie, are siguranţă în ceea ce scrie şi atacă toate formele lirice…; vaietul bunicului întemeietor nu se mai aude în poemele sofisticate ale nepotului obosit de prea multă ştiinţă.” (Eugen Simion). Expun în continuare poezia lui Iancu Văcărescu Buna Vestire scrisă în nota unui vibrant patriotism: “Îmbărbătaţi-vă, români! Vă îndreptaţi greşala,/Acestor Table voi urmaţi şi lepădaţi sfiala;/D-ântâi temeiuri, Legea aveţi şi-ntreaga moştenire/De nume, fapte de români şi a Patriei iubire./Oricare om veţi auzi, ce către voi vorbeşte/Cu-al maicei voastre dulce glas răspundeţi-i frăţeşte,/Prea nobil este orice rang de orice stăpânire,/Dar toţi românii sunt datori nobili a fi din fire./Iubiţi mărirea de români, cinstiţi acest sfânt nume/Şi a-l cinsti îndatoraţi prin fapte mari prin lume,/Din neamuri câte sunt greşeli vedeţi în istorie,/De nedreptate vă feriţi, de lene, de mândrie,/Pravili temeinice clădiţi, fiţi Bruţi spre a le ţine,/Ciceroni şi Coriolani având, păstraţi-i bine./Voi duh aveţi să fiţi curând orice, puind silinţă,/D-ostaşi, plugaşi şi învăţaţi acum e trebuinţă,/Trei căpetenii d-aste stări ţinând oblăduirea./Pre toţi ca mădulari d-un trup să-i poarte-n veci unirea./Ostaşul, făr-a fi semeţ, să simtă bucuria/Când al lui sânge şiruind câştigă bătălia,/Plugaşul nu pentru câştig, ci pentru cinstea mare,/Că şi-a hrănit mulţi fraţi ai săi, verse cu drag sudoare,/Iar învăţatul e dator să dea poveţi la toate/Şi-a fi-nvăţat desăvârşit, iar nu pe jumătate;/El fie tot respunzător, el aibă îngrijire/De-a fi-ntre câte trele stări unire şi iubire./Urâţi şi numele de lux, de jaf, de tiranie/Şi cel de aur veac la voi îndată o să vie.”.
*Nicolae Văcărescu (1786-1825) era al doilea fiu cu talent liric al lui Ienăchiţă Văcărescu, deşi a avut puţine creaţii poetice. M-a impresionat poezia sa Durda (flinta – n.n.)având aceste versuri: “Primăvara se iveşte,/Să vezi muguru frunzeşte/Şi iarba cum încolţeşte,/Codrul cată, se-ndeseşte,/Inima-mi zburdă şi creşte!/Cucul a-nceput să cânte,/Nu pe crăci uscate, frânte;/Micşuneaua, cam plăpândă,/Altor flori miros comandă,/Daleo, doamne, ce orândă!/Roibul meu, iarna mai toată/N-a văzut vifor, nici zloată,/Că-l ţineam tot pe cătare,/Pe bere şi pe mâncare,/Vai de dragă lui spinare!/Roibule, mi te găteşte,/Şalele-ţi înţepeneşte,/Să mă duci peste pripoare,/Văi şi coaste la strâmtoare,/Pre poteca făr-de soare./Daleo, daleo, dragă durdă,/Fă-te-ncoace, nu fi surdă,/Vin să te-ngrijesc mai bine/Ca-mpuiat greierii-n tine,/Daleo, durdă, vai de mine!/Oleoleo! Vremea-nvitează/Pă-l cu inima vitează,/Să nu stea să se clocească,/Ci-n sânge să bălăcească,/Pomina să-şi înflorească.”.
Voi prezenta în final un fapt istoric având, după părerea mea, profunde semnificaţii: la 20 mai 1913 Elena Văcărescu era invitată, împreună cu alte personalităţi de seamă ale culturii europene, în Sala nr. 5 a Universităţii “Sorbona” din Paris pentru a-şi înregistra vocea şi a depune apoi acea înregistrare în “Muzeul Cuvântului” înfiinţat cu doi ani înainte. Dânsa a imprimat pe un disc aceste vorbe: “Vechea şi strălucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă voi spune mult-cunoscutul lui Testament: <Urmaşilor mei Văcăreşti/Las vouă moştenire/Creşterea limbei româneşti/Ş-a patriei cinstire.>.”. În continuare, poeta a recitat primele strofe din Primăvara amorului scrisă de bunicul ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie proprie, intitulată Fluieraşul.
Îmi îngădui două corecţii ale episodului relatat mai înainte: primo – dânsa îl uitase pe cel de-al patrulea membru al familiei literare: Nicolae Văcărescu; secundo – se uitase pe sine, cea care era talentata poetă bilingvă (română şi franceză) Elena Văcărescu/Hélène Văcăresco.
Sper ca – după însemnările mele – pasagerii de diferite vârste care vor trece cu trenul către fosta “Cetate de Scaun” a Târgoviştei să se uite cu fireasca mândrie de a aparţine neamului românesc la acea denumire de pe frontispiciul unei gări autohtone: “Văcăreşti”.
Autor Dan Mihai Bârliba
