Am avut dintotdeauna un respect deosebit pentru manuscrisele din diferite epoci istorice. Atitudinea mea este reflectată bunăoară în aceste aforisme publicate în ultimii ani: “Manuscrisele sunt omagiul pe care mâna scriitorului îl aduce talentului său.”; “Trăind printre computere, oamenii încep să uite ce înseamnă manuscrisele.”; “Manuscrisele sunt declaraţiile de avere ale unui scriitor.”; “Manuscrisele cunosc îndeaproape biografiile marilor scriitori.”; “Multe lucruri poate face un computer performant, mai puţin manuscrise.”; “Aflat la răcoare, X a scris rapid multe cărţi; mai greu i-a fost cu manuscrisele.”; “Minune: la Marea Moartă, au reînviat străvechi manuscrise.”.
În perioada 1947-1956, în nişte grote de lângă Khirbet, Qumran/Israel au fost descoperite manuscrise preţioase datând din perioada 250 Î.Hr.-70 D.Hr., elaborate în următoarele limbi şi dialecte: aramaică; ebraică; latină; nabateică; greacă. Aceste comori culturale, realizate pe papirusuri sau piei tăbăcite de capră şi cunoscute sub denumirea generică “Manuscrisele de la Marea Moartă”, conţin: fragmente ale “Cărţii lui Isaia”, “Cărţii lui Noe”, “Cărţii Tainelor” şi “Cuvântărilor lui Moise”; interpretări biblice; rugăciuni; învăţăminte ş.a. Pe unele manuscrise sunt menţionate locurile funerare unde au fostascunse numeroase obiecte sacre şi profane care alcătuiseră tezaurul Templului de la Ierusalim înaintea distrugerii acestuia de către armata romană în anul 70 D.Hr. Opinia cvasi-unanimă a experţilor în domeniul qumranologiei este că majoritatea manuscriselor – descoperite cu totul întâmplător de un beduin palestinian aflat în căutarea caprelor sale rătăcite printre stânci – aparţinuseră unei mari biblioteci religioase a comunităţii iudaice stabilite pe ţărmurile Mării Moarte, în Deşertul Iudeii. În anii ’80, cu ocazia vizitei mele oficiale în acea ţară, am văzut valoroasele manuscrise la Muzeul Israel de pe Colina Givat Rom din Ierusalim.
În perioada când eram Ambasador al României în Regatul Bahrain, am ajuns împreună cu soţia mea şi fiul nostru cel mare la Casa Coranului /Beit Al Quran din Manama, Capitala acestei ţări insulare din Zona Golfului. Acolo am putut vedea multe manuscrise ale cărţii fundamentale a Islamului printre care: primul exemplar scris în timpul domniei Califului Uthman Bin Affan; prima traducere a “Coranului” din întreaga lume (elaborată în limba latină şi realizată în Elveţia în anul 955); unele manuscrise pe pergamente, începând cu primul secol Hijra (secolul al VII-lea D.Hr.) ce provin de la Mecca şi Medina/Arabia Saudită, Damasc/Siria, Bagdad/Irak.
“Evanghelia Sfântului Augustin”, aflată la Corpus Christi College din Cambridge, datează din secolul al VI-lea, fiind cea mai veche “Evanghelie” în limba latină, care – spre deosebire de alte “Evanghelii” elene sau siriene – a supravieţuit în mod miraculos. Manuscrisul a fost adus în Anglia de Sfântul Augustin de Canterbury (534-604), fost Abate al Abaţiei benedictine Sfântul Andrei din Roma, trimis împreună cu 40 de călugări de Papa Grigore cel Mare ca să îi convertească la Creştinism pe englezii căzuţi în idolatrie după retragerea trupelor romane din Britania în timpul Împăratului Constantin al III-lea; acesta este considerat Sfânt în Bisericile Anglicană, Catolică şi Ortodoxă. “Evanghelia Sfântului Augustin” conţinea iniţial cele patru portrete ale Evangheliştilor, care între timp au dispărut, dar s-au păstrat, în schimb, 24 de scene din viaţa lui Iisus, având o însemnătate deosebită pentru iconografia creştină.
“Codex Cumanicus” este un manuscris datat 11 iulie 1303 care cuprinde fragmente cu caracter religios din “Evanghelii”, “Cele Zece Porunci” şi “Crezul”, toate în limba cumană. Manuscrisul mai conţine în cele 82 de file: un vocabular trilingv (latină; cumană; persană); o listă de medicamente; numeroase informaţii despre meşteşuguri, negoţuri, unelte, metale şi pietre preţioase, demnitari şi slujitori etc. “Codex Cumanicus” a avut o veritabilă “Odisee”: *a fost găsit de călugării franciscani aflaţi în Peninsula Crimeea; *a intrat în posesia renumitului poet italian Francesco Petrarca, un cunoscut bibliofil şi de aceea mai este numit “Codicele lui Petrarca”; *în anul 1363 el l-a dăruit Bibliotecii Republicii Veneţiene de unde a fost transferat pentru scurt timp la Paris pe vremea lui Napoleon Bonaparte; *la ora actuală, manuscrisul se găseşte în Biblioteca de la Basilica di San Marco din Veneţia.
“Manuscrisul Askhar-Gilson” a fost denumit astfel după numele celor două persoane care l-au descoperit în anul 1972 la Beirut/Liban (provenind, după unele teorii, de la Cairo/Egipt) şi l-au donat către Duke University din Durham, Carolina de Nord/S.U.A., ajungând în anul 2007 la Muzeul Israel din Ierusalim. Este un preţios fragment dintr-un sul al “Torah”, conţinând o porţiune din “Cartea Exodului” ce datează din perioada secolelor al VII-lea şi al VIII-lea.
Biblioteca Naţională a Republicii Cehe, aflată în splendidul Palat Clementinum din Praga, găzduieşte numeroase manuscrise medievale printre care “Codex Vyssegradensis” şi “Viaţa Stareţei Cunigunda”, precum şi străvechi manuscrise din Turcia, Persia şi India. Am vizitat de mai multe ori acest edificiu istoric împreună cu soţia mea în perioada celor opt ani când eram Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor.
“Viena Dioscurides”: astfel este cunoscut în lumea întreagă manuscrisul existent actualmente în portofoliul Bibliotecii Naţionale Austriece. Cele peste 490 de file conţin numeroase informaţii şi 400 de ilustraţii ale unor plante şi animale, fiind elaborate cu mare talent şi cu migală desăvârşită în jurul anului 550 în Capitala Bizanţului, Constantinopole. Superba creaţie fusese dedicată prinţesei Anicia Juliana, fiica unuia dintre ultimii Împăraţi, Anicius Olybrius, aceasta fiind explicaţia denumirii “Juliana Anicia Codex”, utilizate în mediul experţilor din domeniul bibliofiliei.
Aflat într-o vizită oficială în Armenia, am ajuns la Muzeul Manuscriselor Matenadaran din proximitatea Erevanului unde am putut vedea doar câteva din cele 100 de mii de obiecte de inventar. Mi-am notat unele exponate de mare valoare istorică, religioasă şi culturală: “Cântarea lui Lazăr”, un pergament din anul 887; “Predicile din Muş”, scrise pe 600 de piei de viţel; “Cântarea Mănăstirii Echmiadzin” datând din anul 989.
Nu aş putea încheia aceste rânduri fără a face unele referiri la manuscrisele autohtone. La Biblioteca Academiei Române se află un fond valoros de opere religioase printre care: “Psaltirea Şcheiană”; “Codicele Voroneţean”; “Psaltirea Voroneţeană”; “Slujebnicul Arhieresc al Mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei” (având text trilingv în română/slavonă/greacă); “Floarea Darurilor” etc. Mai sunt păstrate: anumite legende şi istorioare apocrife (e.g. poemul epic “Erotocritul” de Vincenzo Cornaro); manuscrisele multor cronicari munteni şi moldoveni; romanul popular “Alexandria”, scris în Egiptul elenistic (veacul al III-lea Î.Hr.) şi tălmăcit în româneşte în a doua jumătate a secolului al XVI-lea după o versiune în slavona sârbo-croată etc. În acelaşi înalt for cultural se găsesc numeroase manuscrise ale unor mari scriitori clasici (Mihai Eminescu; Vasile Alecsandri; Ion Creangă; Bogdan Petriceicu Haşdeu; Ion Luca Caragiale; Alexandru Vlahuţă; George Coşbuc; Alexandru Odobescu ş.a.) şi moderni (Liviu Rebreanu; Camil Petrescu; Tudor Arghezi; Lucian Blaga; Mihail Sadoveanu; Mircea Eliade etc.). Referindu-se la manuscrisele eminesciene care fuseseră donate Academiei Române de către Titu Maiorescu, Constantin Noica arăta: “Există într-adevăr în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sunt cele 44 de caiete ale lui Eminescu. În clipa de faţă, Eminescu nu este decât cel mai mare poet al României. Avemtemeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei, dacă se pun la dispoziţia oricui şi, mai ales, a tineretului, caietele cuprinse în manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române.”.
Dan Mihai Bârliba
