Béla Tarr este un fenomen, fără îndoială. În preajma aniversării sale (pe 21 iulie împlinește 68 de ani) se cuvine să ne oprim un pic asupra personalității sale artistice ieșite din comun.
Regizorul maghiar face parte din acea categorie de cineaști care fac film pentru idee și pentru a-și exprima o viziune, și nu pentru succes comercial.
Dacă succesul sau aprecierile criticii vin, este doar un bonus.
Spun asta fiindcă sunt convins că nimeni n-ar fi regizat Kárhozat, Sátántangó sau A torinói ló cu intenția de a face record de box-office.
Și totuși, prin viziunea și talentul regizoral aparte, Béla Tarr a reușit să se facă cunoscut nu doar în țara natală, ci și în afara granițelor, impunându-se ca un nume de referință în cinematografia contemporană.
Personajele sale, deseori reci și impregnate cu o amprentă de cinism, nu ar fi putut fi atât de reprezentative fără o artă regizorală dusă către perfecțiune: cadre amintind de stilul retro, lungi, apăsătoare.
Deși cel mai mult mi-a plăcut Kárhozat, am ales să împărtășesc impresiile despre A torinói ló, ultimul său lungmetraj și filmul pentru care a primit Ursul de Argint – marele premiu al juriului și premiul Fipresci, în 2011. Un film în aparenţă realizat cu mijloace minimaliste, dar care trebuie privit ca o interogaţie filosofică, plină de simboluri, cu sensuri subînţelese.
Béla Tarr reia şi în acest film anumite teme care devin obsedante, cum ar fi personajele misterioase, tăcute, introvertite, cadrele care se succed lent, apăsător, fondul muzical aproape hipnotic. Prezenţa calului, atât în film, cât şi în titlu, ar părea o alegere ciudată, dacă nu am ţine cont de faptul că acest animal simbolizează destinul – un destin care, sugerează regizorul, fie e cu un pas înaintea noastră, dovedindu-se inextricabil şi mai ales incontrolabil, fie se dovedeşte o capcană prea sofisticată pentru omul-filosof. Astfel, cred eu, trebuie privită pelicula lui Tarr, ca o interogaţie filosofică, deşi una esenţializată, aproape abstractă.
Sigur, e şi un film plin de simboluri, cu sensuri subînţelese – dacă spectatorul îl interpretează după prima impresie, fără a încerca să pătrundă esenţele, nu va desluşi sensul pe care a dorit să îl transmită regizorul maghiar.
E adevărat, filmul trenează deseori, apelând (cam) la aceleaşi mijloace de exprimare pentru a reda (cam) aceleaşi idei, totuşi nu îl cataloghez ca fiind unul greu de vizionat, mie personal menţinându-mi atenţia trează. Eşecul din final al celor doi în tentativa de a aprinde lumina semnifică, după părerea mea, incapacitatea omului de a decripta pe deplin enigma existenţei terestre. Un film intens, apăsător, pe alocuri morbid, al cărui unic cusur îl găsesc în aceea că este uşor repetitiv.
Tarr pare a sublinia că existenţa terestră este un mister, viaţa şi moartea la fel, şi nici măcar marii filosofi nu au decriptat pe deplin această taină, care pare a îşi avea soluţia în transcendent.
Béla Tarr este, probabil, cel mai ”kafkian” (dacă îmi pot permite o comparaţie cu zona literară) regizor în viaţă (impresie confirmată şi de alte filme pe care şi-a pus semnătura). Eroii săi sunt deprimaţi, contorsionaţi, se află într-o continuă luptă cu absurdul vieţii şi cu ei înşişi, atmosfera este, aproape de fiecare dată, una sumbră, apăsătoare.
Béla Tarr rămâne regizorul care poate crea un univers din câteva cadre.
Cinematografia contemporană avea nevoie de o astfel de prezenţă cu aer oarecum retro, dar abordând teme (mereu) actuale, cum ar fi sensul existenţei sau abisurile psihologice ale individului – nu numai din cauză că ne confruntăm cu o avalanşă de filme superficiale, dar şi fiindcă Bergman şi Tarkovski nu mai sunt, iar regizori care să meargă într-o direcţie oarecum similară nu găsim mulţi în zilele noastre.
Mihai Gîndu
