Romanul ”Partea îngerilor” (Editura Litera, 2022), al scriitorului francez Bruno Combes, începe prin prezentarea unui caz-limită: o mamă, Lisa, nu își poate reveni după moartea băiețelului, Théo, decedat într-un accident de circulație după ce mama sa îl luase de la școală.
Deși vina îi aparținea unui șofer imprudent, Lisa nu și-a putut ierta niciodată faptul că îi dăduse drumul copilului pentru câteva momente, eliberându-l din strânsoarea mâinii.
De atunci, viața ei, a soțului, Hugo, și a fiicei, Émilie, devine un calvar. Oricât ar fi încercat, nu putea trece peste acest șoc.
Cu toate că astfel de cazuri sunt, cu siguranță, mai numeorase decât ne-am dori și prezentarea unuia dintre ele nu este ceva inedit în sine, meritul romancierului francez este acela de a face cititorul să înțeleagă că orice poveste este teribil de complicată și cu multiple implicații, de a îl introduce în microuniversul intim al unui personaj în locul căruia, desigur, ar putea fi oricare dintre noi.
Este o situație-limită, gravă, dar este fără ieșire? Bruno Combes își începe istorisirea cu două citate, dintre care unul spune: ”Nu plânge că ai pierdut soarele, fiindcă lacrimile te vor împiedica să vezi stelele” (Rabindranath Tagore).
Plecată departe de Paris (locul producerii tragediei), la Périgord, familia Lisei se îndreaptă către o nouă experiență. Însă rănile trecutului nu se închid ușor, iar Lisa mărturisește: ”Hugo, nu mai sunt femeia pe care ai cunoscut-o și ai iubit-o (…). Sunt doar o stafie”.
Se stabilesc în cele din urmă la o proprietate numită ”Partea îngerilor”, față de care Lisa simțise de la început o chemare aparte, deși era mai izolată și mai misterioasă decât cele considerate cele mai bune oferte.
Acolo, întâlnirea cu o văduvă irlandeză misterioasă va provoca un început de criză conjugală, dar adevăratul eveniment va fi parcurgerea de către Lisa a jurnalului unei femei pe nume Alice, care locuise acolo, jurnal datând din Al doilea Război Mondial.
În fapt, Alice era bunica foștilor proprietari ai Casei Îngerilor, frații Marcel și Albert Palain, iar cel din urmă îi dă acceptul pentru a citi mai departe jurnalul.
O experiență care o va împinge la limită, dar o va și transfigura.
Luând contact cu povestea plină de suferință a lui Alice și a lui Gabriel (mobilizat pe front tocmai când soția rămăsese însărcinată), Lisa se redescoperă, treptat, pe sine, înțelegând că povestea ei e, fără îndoială, sfâșietoare, dar nu e unică. Obsedată de capcanele predestinării și ale suferinței, Lisa nu se va mai simți singură, trăind odată cu ”dublura” ei din altă epocă, o necunoscută, dar nu o străină.
Într-un stil direct, oarecum simplu, dar cu autentic har literar, Combes schițează mai multe tipologii diferite – se vede că e un fin observator al naturii umane – și încheagă un întreg în care fiecare detaliu își are rostul lui. Nu este chiar un roman de analiză psihologică – și totuși, psihologia joacă un rol important.
Combes face niște adnotări la începutul capitolelor, considerații de certă valoare, care ar putea fi tratate separat, ca aforisme sau cugetări. (Ex. ”Ființa umană își croiește destinul plină de speranță, convinsă de forța și de înțelepciunea ei, în timp ce existența nu e decât slăbiciune, nebunie și disperare”. Sau: ”Viața noastră e o piesă de teatru, adesea prost jucată. Însă cel mai rău e că noi suntem primii ei spectatori”).
”Viața e un du-te vino permanent între lumină și întuneric”, notează undeva autorul.
”Rareori îndrăznim să ne privim în oglinda existenței. De teama de a ne înfrunta contradicțiile și slăbiciunile, ne mințim singuri. (…) Până când oglinda se mișcă puțin, vălul pus peste ea cade și… surpriză: singur cu tine însuți, devine imposibil să mai trișezi” – mai scrie Bruno Combes la un moment dat, dovedindu-se nu doar un bun scriitor, ci și un fin psiholog.
Cititorul intuiește în permanență în autorul cărții o fire sensibilă, un adevărat explorator al universului omenesc, care aruncă o privire plină de compasiune asupra propriilor personaje. Pentru cineva care a urmat o carieră farmaceutică, Combes este un scriitor remarcabil, stăpân pe arta sa și care se vede că scrie ca să se elibereze, nu pentru a ”mima” o poveste.
Deși apărută într-o colecție de literatură mai lejeră, prin pasiunea cu care este scrisă, prin acuitatea privirii aruncate asupra naturii umane, prin profunzimea cugetărilor de la început de capitol, cartea lui Bruno Combes ”Partea îngerilor” depășește cu mult statutul respectiv, constituindu-se într-o lectură de calitate pentru cititorii de toate vârstele.
MIHAI GÎNDU
