Dan Berindei și-a încheiat lunga și rodnica lui călătorie de cărturar înnăscut, de istoric dăruit cu harul neîncetatei căutări, de dorința de a comunica prin scris – fie ele cărți, studii, articole, sau prin viu grai în emisiuni de radio și de televiziune, în conferințe și colocvii publice în țară și peste hotare, într-o zi de la sfârșitul anului ce abia a trecut. Era singur. Soția sa Ioana plecase pe același drum cu câțiva ani înainte, fiul și fiica lui își dăduseră prematur duhul pe meleaguri depărtate. Iar cărțile, cărțile care îi împodobeau casa, luaseră calea unor așezăminte publice, așa cum a dorit el, pentru a putea să fie cercetate de cât mai mulți din cei ce se vor dedica studierii istoriei. A țării noastre și a lumii. Le-a ținut alături de el cu gândul că, atunci când timpul are să vină, o să se despartă de acest Tezaur, îl va dărui celor ce vor veni după el. Stau alături într-un așezământ din capitala Olteniei, veche vatră de cultură românească, de cărțile colegului și prietenului său Dinu C.Giurescu, atât de apropiați în dragostea pentru istoria țării lor. De aceea se cuvine să apreciem pe toți cei care au făcut posibil ca acest gând exemplar să devină realitate și ne referim la istoricii și autoritățile craiovene.
Am început să-l asociem pe Dan Berindei prin această faptă, care n-a fost rezultatul unui gând intempestiv, ci o dorință veche a sa, având o mare bucurie când a devenit realitate.
Drumul vieții sale, al istoricului, nu a fost unul drept, ci presărat cu piedici care nu o dată puteau să-l descurajeze. Nu avem pretenția ca în aceste rânduri să evocăm ”o viață de om asa cum a fost”, ci să aducem în fața contemporanilor câteva date și mărturii care să preceadă o largă monografie despre viața și opera lui Dan Berindei, pe care un tânăr istoric are să o scrie.
În cei patru ani (1940-1944) petrecuți la Facultatea de Istorie a Universității din București a avut șansa să se bucure de îndrumarea unui corp profesoral ce reunea savanți pe plan profesional și oameni exemplari ca ținută morală și civică, dacă ar fi să-l numim doar pe Gheorghe I.Brătianu, martir al poporului român, care îi va fi naș atunci când tânărul Dan Berindei se va căsători cu tânăra Ioana Hudiță, fiica istoricului Ioan Hudiță, fruntaș al Partidului Național-Țărănesc în acea vreme. La absolvirea Facultății, un alt profesor al său, Victor Papacostea, îl cheamă în rândurile cercetătorilor de la Institutul de Balcanologie, pe care îl întemeiase și îl conducea. Dar în 1948, în cadrul marii operații de demolare a învățământului românesc, condusă de I.Chișinevschi, Leonte Răutu și Mihai Roller, Institutul este desființat și membrii lui sunt ”repartizați” la alte Instituții unde se exercita un un control ideologic sever.
Iar peste doi ani este eliminat din Institutul de Istorie (care nu se mai numea Nicolae Iorga) și trimis ca ”muncitor necalificat” la o cooperativă de producție. În acest timp soția sa este arestată, rămâne doi ani în închisoare, unde naște cel de-al doilea copil. Să ne amintim că tatăl Ioanei Berindei, profesorul Ioan Hudiță este arestat, cunoscând timp de nouă ani rigorile detenției din acea vreme. Toate acestea puteau arunca în prăpastia disperării un om tânăr, care nu s-a descurajat și sigur, fără gândul că are să fructifice în scris, a continuat să studieze și să cerceteze. Nu ca o paranteză este locul să arătăm aici că în timpul acestor ”ani negri” Dan Berindei a tăinuit numeroasele caiete de însemnări ”politice” ale socrului. Ne gândim ce ar fi însemnat pentru întreaga familie descoperirea lor de ”organele în drept” ale vremii. Din 1997 a început publicarea lor într-o ediție critică, dându-ne posibilitatea să cunoaștem faptele unor oameni politici de mare însemnătate cum a fost Iuliu Maniu, dar și ale altora care s-au înscris la pasivul istoriei. Introducerile la cele peste zece volume apărute până acum semnate de Dan Berindei prezintă adevărate sinteze a anilor din istoria României contemporane.
Iar când după toate aceste avataruri a fost reprimit în lumea științifică, Dan Berindei s-a făcut cunoscut mai întâi prin contribuțiile sale la numeroase culegeri de documente, așa cum făcuseră profesorii săi și în primul rând Nicolae Iorga. A fost atras de secolul XIX românesc. Cercetările sale s-au axat asupra acestei perioade în care România a devenit un stat modern din toate punctele de vedere. A publicat documente, monografii despre personalitățile care au marcat această perioadă. Studii despre direcții de dezvoltare, despre legăturile cu viața diplomatică și politică din Europa. A procedat, din fericire, la reunirea în volum a multor din aceste studii. Când le recitim, avem o imagine a acestei epoci care a revoluționat istoria României.
Dan Berindei este autorul unor cărți de anvergură științifică și dintre ele putem cita pe cea intitulată ”Cultura națională română modernă”. Volumul a fost încredințat editurii Eminescu, ceea ce a reprezentat pentru noi, cei ce lucram atunci acolo, o deosebită onoare. De aceea, când opoziții ideologice mascate de considerente birocratice (volumul era considerat ”prea mare”) și se recomanda imperativ ”reducerea drastică a numărului de pagini” ne-am opus, cartea a apărut așa cum a scris-o autorul. Încă o dovadă că drumul său științific nu a fost unul lipsit de asperități. Intelectualul Dan Berindei s-a bucurat târziu de recunoașterea meritată. Profesor universitar n-a fost decât târziu, foarte târziu. Iar membru al Academiei a fost ales în 1991 (și atunci membru corespondent) și abia în 1993 membru titular. Din fericire colegii săi i-au încredințat funcția de Vicepreședinte al Academiei, care i se cuvenea onorantă la o vârstă înaintată printr-o activitate fără preget.
Scrisul său nu avea nimic emfatic, nu căuta să atragă cititorii și ascultătorii săi prin imagini care să producă efecte de o clipă. Clar și precis Dan Berindei comunica tuturor fapte, contura portrete, evoca fapte reconstituite din documente, sau din propria sa experiență, cu grijă să nu se abată de la calea adevărului, cu dorința sa reconstituie ce a fost cât mai aproape de ceea ce s-a întâmplat atunci, în timpuri îndepărtate.
Evoca totul cu un ton firesc, lipsit de gravitate. De aceea specialiști, sau simpli iubitori ai istoriei, l-au însoțit cu încredere nedezmințită.
Dar aici venim la datoriile pe care noi, cei de azi și cei ce vin în urma noastră le au față de opera lui Dan Berindei, care va trebui să cunoască o ediție critică. Mă gândesc iarăși că Editura Casa Radio va fructifica manuscrisele istoricului care a fost ani de zile un colaborator prețuit al acestei instituții. O bibliografie a scrierilor sale în volume și periodice este necesară celor ce învață, celor care predau, cercetează istoria țării noastre. Gândurile sale nu pot rămâne în uitarea timpului, ci repuse în circulație. Și aceasta deoarece Dan Berindei a dat un exemplu nepieritor de slujire necondiționată a culturii românești. Și căruia îi aducem omagiul nostru, încredințându-l că cei ce l-au cunoscut și au fost cu multe prilejuri împreună nu-l vor uita niciodată.
Valeriu Râpeanu
