O mamă care ani de zile şi-a purtat povara grea a bolii pe propriii umeri cu fruntea sus şi zâmbetul pe buze pentru a-şi proteja copilul, cere azi ajutor printre străini.
În spatele fiecărui bolnav există o poveste cutremurătoare, fiecare a început viaţa cu un mănunchi de vise pe care dorea să le transforme în realitate. În majoritatea cazurilor, acestea s-au spulberat odată cu necruţătorul diagnostic. Aşa începe şi povestea Dacianei Albulescu.
A plecat la muncă în Spania
Născută în anul 1975 într-o familie modestă, în care părinţii i-au insuflat valori morale şi credinţa în Dumnezeu, era un copil vioi, delicat, cu o doză mare de sensibilitate şi mereu captivată de frumosul ce o înconjura.
După încheierea studiilor, şi-a dorit să înveţe copiii cum să-şi dozeze energia şi cum să o transforme într-un stil de viaţă sănătos. Astfel a devenit profesoară de sport.
Curând a venit pe lume şi singurul ei copil. Și, așa cum se întâmplă cu fiecare mamă, acesta a devenit centrul universului ei. Viaţa era frumoasă, grijile erau departe, dar nu pentru mult timp. A renunţat la catedră pentru că venitul mic nu-i permitea să aibă o locuinţă pentru familia ei. A plecat să muncească în Spania, însă grijile şi necazul i-au luat urma. Tatăl ei s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de ajutor. Fiică iubitoare fiind, şi-a strâns în bagaje visele şi s-a întors în ţară. Boala de care suferea s-a ascuns de medici, acestia neştiind ce se întâmplă. Tatăl a murit. După deces a venit rezultatul: cancer.
A rătăcit într-un labirint al diagnosticelor greşite ani la rând
Rămasă în ţară, a început să facă manichiura prietenelor şi cunoştinţelor pentru a-şi acoperi cheltuielile. În timp ce lucra a observat că vederea îi era tot mai înceţoșată. „Ochiul începuse să îmi lăcrimeze din ce în ce mai mult“, povesteşte Daciana. Îngrijorată, s-a dus la control. Doctorii i-au spus că este ceva trecător şi i-au prescris picături de ochi. Picăturile însă nu o ajutau. A luat drumul clinicilor şi al doctorilor pentru că starea ei se agrava, vederea îi slăbea tot mai mult. „Am mers din uşa în uşă la medici şi clinici. Cu toţii îmi spuneau că este ceva trecător şi că trebuie să am răbdare pentru că mă voi face bine. Dar nu m-am făcut“, a povestit Daciana. A schimbat pastile, picături de ochi şi ochelari de vedere zeci, trei ani la rând, şi nimic.
Salvarea: un medic rezident din Spania
În 2013 a trebuit să ajungă înapoi în Spania pentru a-şi semna şomajul. O prietenă îngrijorată a convins-o să se ducă în Urgenţă. Acolo un medic rezident a văzut că ceva nu era în regulă cu ochiul lăcrimând. Cercetările au început. Doctorii spanioli în doar trei zile au diagnosticat-o cu o tumoare cerebrală. Vestea a venit atât de repede încât nu știa la ce să se aştepte. În trei zile aflase de la medicii spanioli ce nu aflase de la medicii români trei ani. Operaţia a fost extrem de dificilă. „Nu realizam ce se întâmplă. Aveam pe cap fire şi firişoare, toate conectate la diverse aparate“, a continuat Daciana, conturând cu mâinile în jurul capului o coroană din fire. A stat în comă indusă două zile. Operaţia a reuşit, dar doar pe jumătate. Medicii spanioli nu i-au putut extirpa întreaga tumoare.
Un strigăt de ajutor
De atunci au trecut şase ani. Acum tumoarea îşi face de cap. A revenit nemiloasă. Trupul ei nu mai răspunde la antiinflamatoare. „Simt că am în cap o bombă cu ceas“, spune Daciana. Când durerea încearcă să pună stăpânire pe trupul ei, mintea îi devine mai clară. Nu se gândeşte la moarte. Nu vrea să moară. Luptă să recucerească viaţa.
Pentru a recuceri viaţa are, însă, nevoie de ajutor. Tumoarea poate fi îndepărtată chirurgical la o clinică din Turcia. Riscul prea mare al operaţiei i-a determinat pe medicii spanioli să renunţe la astfel de operaţii. A reuşit să se programeze pe data de 18 septembrie.
„Apelez la voi, cei care puteţi să mă ajutaţi. Intervenţia mă costă 7.000 de euro, cu perioada de recuperare şi cazare cheltuielile ajung la 10.000 de euro“, spune Daciana.
Orice ajutor îi poate salva viaţa.
Puteţi dona în contul IBAN RO91BRDE170SV15644531700
