Când am privit fila calendarului care marca un deceniu şi jumătate de când, la capătul unei suferinţe pe care a înfruntat-o cu o splendidă îndârjire, s-a stins pe patul unui spital Valentin Păunescu, o clipă gândul nostru a alungat realitatea. Pentru că ne este greu, foarte greu celor ce l-am cunoscut într-o perpetuă încleştare cu fila de hârtie, cu pagina de ziar ce nu putea să zăbovească la întâlnirea cu cititorul şi îşi cerea grabnica ei alcătuire să credem că anii de când Valentin Păunescu a plecat pe un alt tărâm s-au tot adunat, scrie curierulnational.ro.

Şi aceasta deoarece imaginea omului ne este şi astăzi atât de prezentă, atât de vie, încât pare că despărţirea de el nu a fost una definitivă şi că îl vom întâlni aşa cum ne obişnuisem atâta timp, cufundat în lumea articolului care se alcătuia pe îndelete, cu trudă, respectându-şi semnătura şi respectându-i deopotrivă pe cei cu care sufletul său vibra la unison: cititorii. Nu îl caracteriza expansivitatea factice şi zgomotoasă, nu era mânat de dorinţa de a spune mult şi repede ceea ce gândea. Era mai degrabă scump la vorbă, chibzuind ceea ce spunea şi ceea ce scria. Când te aflai în faţa lui, când citeai ce a scris, aveai credinţa că fiecare cuvânt reprezintă rodul unei îndelungi decantări interioare. Omul acesta sfios n-a avut de-a lungul unei vieţi de trudă decât o patimă: ziaristica.

Pe care el n-a înţeles-o ca pe o trambulină socială, ca pe una din treptele ce te poartă pe scara ascensiunii publice către situaţii larg răsplătite material. Pentru el, ziaristica era un rost al vieţii sale şi mai mult decât atât, o misiune.

Pe care a căutat şi a izbutit s-o împlinească la cotele înalte ale moralităţii şi ale profesionalismului. A fost omul datoriei împlinite. Şi articolele sale strânse în cele două volume, „Privind înapoi cu luciditate” şi „Restituiri”, reprezintă o expresie concludentă a simbiozei dintre cele două componente ale vieţii sale de ziarist. Nu puţini din cei ce i-au fost alături au mărturisit – şi în ceea ce au spus citeam un fior emotiv pe care nu-l puteau ascunde – că Valentin Păunescu nu era omul care voia să te pună în inferioritate oricât ai fi fost de tânăr, ci, dimpotrivă, căuta să te încurajeze, era omul care nu te făcea să te îndoieşti de tine, ci căuta să-ţi insufle încredere chiar când erai la primii paşi pe tărâmul atât de accidentat al ziaristicii.

Omul a fost asemenea scrisului său. Cine reciteşte editorialele sale din „Curierul Naţional” nu poate să nu remarce că Valentin Păunescu a însoţit practic „15 ani de frământări sociale” – ca să parafrazăm titlul unei cărţi din 1945 – cu obiectivitate, cu demnitate, cu o independenţă care n-a fost întinată de interese personale, de gaşcă şi de coterie. De aceea, în niciun articol al său nu-l vom simţi pe ziaristul care devine până la orbire propagandistul unuia sau altuia, care n-are alt gând decât să manipuleze opinia publică pentru a aduce voturi în desaga electorală a cutărui competitor, vorba lui Caragiale, „mai mult sau mai puţin onest”. Multe fapte din spectacolul împestriţat şi strident al lumii româneşti de atunci l-au supărat şi cei ce-am fost alături de el ştim: de-a dreptul l-au indignat. Dar ziaristul adevărat care era Valentin Păunescu se ridica la înălţimea unor principii de unde privea, interpreta şi critica. El căuta (şi a spus-o în repetate rânduri) ca vocea lui să fie una şi aceeaşi cu a omului de rând, a cetăţeanului asupra cărora se abăteau seismele provocate de orgoliile unora şi de lipsa de pricepere a altora, cei care nu priveau în jurul lor şi nu se oboseau să prevadă care erau consecinţele, dureroase, asupra celor mulţi. Pentru care Valentin Păunescu a scris, a conceput şi a realizat un cotidian ce a rămas în istoria presei noastre contemporane.

Omul care în toate împrejurările vieţii sale nu a lăsat din mână Cartea, trăind conectat la valorile culturale universale, a călătorit peste mări şi ţări, fiind în acelaşi timp un preţuitor neclintit al permanenţelor naţionale. Concepţia sa era una organică şi nu l-am auzit niciodată, şi nu i-am citit o frază prin care să înjosească un nume, sau o operă, care a marcat evoluţia spiritualităţii româneşti. Dimpotrivă, simţeai că trăieşte o reală bucurie atunci când în ziarul cu care îşi confundase numele, tot ce aparţinea sufleteşte acestui popor, tot ce a marcat un moment al vieţii noastre spirituale, e pus în lumină, ca să fie cunoscut de cât mai mulţi. Şi asta într-o perioadă în care iconoclastia îşi arăta colţii şi începuse tenacea ei operă demolatoare.

N-am vrut ca aceste rânduri să reprezinte doar un omagiu de circumstanţă prilejuit de o dureroasă aducere aminte. Am încercat să relevăm câteva din trăsăturile morale ale personalităţii lui Valentin Păunescu, aşa cum s-au întipărit în memoria afectivă a unuia din cei ce l-au cunoscut şi nu pot să uite omul de o aleasă ţinută. De-a lungul timpului care a trecut de când ne-a părăsit ne-am convins că cifrele reci ale calendarului nu ne despart, deoarece valorile umane în care a crezut – pe care le-a slujit cu o abnegaţie chiar când timpul îi era încercat de grele suferinţe – ne fac să-l simţim mereu prezent la Datoria sa de ales al scrisului. Şi când ne reîntoarcem asupra paginii aşternute cu atâta grijă de a nu silui limba noastră, de a nu înjosi scrisul românesc, avem credinţa că timpul, dacă a fost neîndurător cu fiinţa lui pământească, i-a confirmat pe deplin scrisul. Timpul care nu i-a trecut filele aşternute cu atâta acribie pe foaia albă în arhivele prăfuite ale uitării.

Timpul care i-a dat dreptate.