Geo Constantinescu, alături de George Sorescu și Justo Jorje Padrón, Craiova, septembrie 2014
Geo Constantinescu, alături de George Sorescu și Justo Jorje Padrón, Craiova, septembrie 2014
Geo Constantinescu, alături de George Sorescu și Justo Jorje Padrón, Craiova, septembrie 2014

Rod al dialogului permanent cu studenții, universitarul craiovean Geo Constantinescu se află la a treia carte despre literatura spaniolă, el afirmând că tinerii sunt interesați de valorile europene, mai ales că au posibilitatea să studieze și în țările a căror limbă și cultură o învață, prilej cu care cunosc și civilizația cu adevărat democratică din respectivele țări.

Ion Jianu : Sunteţi originar dintr-un sat din apropierea Bulzeştiului şi, aidoma lui Marin Sorescu, primul oraş din lume pe care l-aţi văzut a fost Craiova. Dacă Sorescu a ajuns în Cetatea Băniei, prin anii ‘50, într-un car, dumneavoastră aţi fost, într-un fel, privilegiat deoarece, prin 1970, aţi văzut Craiova dintr-un autobuz tip „Rata“. Cum era Bănia în acei ani? Un leagăn al civilizaţiei proletare, aşa cum aţi insinuat într-o însemnare despre oraşul nostru?
Geo Constantinescu: M-am născut pe 22 octombrie 1956, în satul Irimești, comuna Benești, cum era numită pe atunci, mărginită Bălceștiului, tot în acea vreme considerată comună fruntașă. De fapt, era un târgușor, devenit pentru un timp, chiar capitală de raion. Copilăria mi-am petrecut-o pe câmpurile de pe malurile Oltețului sau, mai sus, pe cele de peste dealurile Chirculeștilor, mărginite de ududoaie îmblânzite cu păduri de salcâmi, unde aveam curelele de pământuri moștenite de la străbunicul Nicolae Constantinescu, zis Bleoancă, dinspre tată, fost primar al comunei, sau Matei Mihai, zis Jianu, străbunicul dinspre mamă, oameni pe care eu nu i-am apucat în viață, dar care erau mereu prezenți în poveștile copilăriei. O parte din acestea sunt cuprinse în cartea mea de proză, aflată în lucru, care se va numi „Carul cu pere“.
Atunci am luat cunoștință cu truda neobosită a părinților pentru menținerea vie a câmpurilor stăpânite de la străbunii sus-menționați, singura noastră sursă de hrană și de venituri. Împreună cu ei, copil fiind, înjugam vitele la carul bătrân, în care puneam plugul, rarița sau prășitoarea, după cum era specificul muncilor, și-i însoțeam peste tot, descoperind frumusețile câmpului, mirosurile îmbătătoare ale brazdelor reavene, ale ierburilor tăiate, pentru a face loc plantelor fragile, care se întremau atât de încet sub atingerea picăturilor de ploaie, parcă mereu tot mai puține față de dorințele celor ce le munceau. Dar toate acestea s-au încheiat repede, când părinții au fost nevoiți să înscrie câmpurile, vitele și animalele pe listele (ulterior pierdute!) ale Gospodăriei Colective. Nu mai putuseră face față cotelor exorbitante impuse de regimul de „democrație populară“ din acele vremuri. Ei au lucrat de atunci acolo, lăsând înstrăinate acele câmpuri mirifice.

„Bogățiile satului, spoliate de către statul socialist…“

I.J.: Ați părăsit satul pentru oraș…
G.C.: De ce am plecat la Craiova, ca toți tinerii de atunci, pentru a deveni muncitor industrial? Pentru că bogățiile satului erau spoliate de către statul socialist pentru susținerea industrializării forțate, iar școlile profesionale ofereau condiții gratuite de formare a viitoarelor detașamente de muncitori, care vor lucra ulterior în Uzinele Electroputere, Fabrica de Avioane, Oltcit, Prefabricate, etc.
Atunci eu am fost nevoit să părăsesc satul unde părinții au rămas ca prima generație sacrificată de după război, urmând ca noi să edificăm o societate modernă, capabilă să recupereze „rămânerile în urmă“ față de țările civilizate ale Europei. Era multă speranță în acei ani, după cum îmi amintesc, orașul Craiova mi se deschidea vederii plin de lumini, în acea dimineață de început de școală, la 15 septembrie 1971. Pentru lungă vreme, satul meu, spoliat de regim și uitat de lume, rămânea doar adânc înfipt în inimă, cu truda fără spor a părinților mei, care chiar credeau că jertfa muncii lor nu va fi zadarnică.

I.J.: Elev la o şcoală profesională cu profil tehnic (Grupul Şcolar Electroputere), v-aţi făcut timp însă de alte preocupări, frecventând cenaclul uzinei, al oraşului. Aţi înlocuit studiul locomotivelor cu… literatura, arta? Bunăoară, ce se discuta la cenaclul uzinei Electroputere?
G.C.: Grupul Școlar Electroputere în anii ‘70 număra peste 2.000 de elevi. Eram cazați în cămine cu peste 11 elevi în cameră, ne deplasam prin curtea școlii în formație ca la armată și mâncam la o cantină mică, unde așteptam, ore întregi, în rânduri paralele, perfect aliniate, ca să intrăm la masă… Ce a însemnat Cenaclul Casei Sindicatelor Electroputere? Încercarea oficialităților fabricii de a obține expresia de adeziune poetică a viitorilor muncitori la timpurile de construcție a civilizației proletare. Dar se întâlneau cu expresii de nostalgie față de satele părăsite, cu expresia fericirii iubirii sau cu tânguiri de dragoste neîmplinită… Dar vremurile cereau altceva. Iar acel altceva ne apărea fals, inautentic. Ședințele de cenaclu rămâneau sterile sub această atmosferă doar în prezența activiștilor acestui fel de „artă“. Când aceștia nu erau prezenți, se căutau noi forme de expresie poetică. Iar întâlnirile noastre aici își aveau farmecul și rostul. De la acest cenaclu am pornit spre alte orizonturi spirituale, din rândurile clasei muncitoare, vreo duzină de viitori studenți…

I.J.: Vorbind despre activitatea dumneavoastră actuală (cercetare şi predare literatură şi civilizaţie spaniolă la Facultatea de Litere a Universităţii Craiova), cum este receptată de tineri cunoaşterea unei culturi şi a unei civilizaţii străine?
G.C.: Tinerii acceptă valorile europene, mai ales că au posibilitatea să studieze prin programele Erasmus, Socrates un an în țările a căror limbă și cultură o învață. Cu acest prilej, cunosc și civilizația lor cu adevărat democratică, cu politicieni cu viziune și patriotism, cu administrație creată pentru interesul cetățenesc. De la ei așteptăm, acum, punerea la punct a lucrurilor unde generațiile anterioare au făcut atâta dezordine și jafuri.

I.J.: Aveţi un CV interesant şi inedit: liceul în Craiova, facultatea în Cluj, profesor şi redactor de film prin Harghita (Borsec, Miercurea Ciuc); iar după evenimentele din 1989 – ziarist şi profesor în Bucureşti, apoi, din 1996, cadru didactic universitar la catedra de spaniolă a Universităţii din Cetatea Băniei. Cu alte cuvinte, aţi trecut munţii în Ardeal, aţi convieţuit printre maghiari, apoi, în drum spre Oltenia natală, aţi făcut o „escală“ în Bucureşti. Cum a fost acest periplu? Şi unde e mai bine: în Ardeal, în Capitală sau în Craiova natală?
G.C.: Am plecat la Cluj la studii în 1977. Un an l-am pierdut cu armata, unde nu m-am putut adapta rigorilor cazone, iar din 1978 până în 1982 am urmat cursurile Facultății de Filologie din Cluj-Napoca, la Secția română-spaniolă. Acolo i-am cunoscut pe celebrii profesori de literatură română și comparată Ion Vlad, Mircea Zaciu, Liviu Petrescu, iar la limba spaniolă pe Dumitru Radulian și Gabriela Necheș. Am activat la cenaclul revistelor „Napoca Universitară“ și „Echinox“, unde eram interesat, în primul rând, de gazetăria culturală. De literatura propriu-zisă m-am ocupat mai târziu, pe când activam ca profesor și mai apoi ca redactor de film în județul Harghita, unde am avut repartiție. Acolo ne adunam intelectualii români, puțini la număr, care încercam să facem ceva pentru cultura noastră. Îmi amintesc că la Miercurea Ciuc veneau ca să asiste la dezbaterile noastre de la cenaclul literar și scriitori de limbă maghiară, preocupați atunci (iată!) de aceleași idei.
Plecarea la București am săvârșit-o în deplina efuziune revoluționară a evenimentelor din decembrie 1989. Am activat tot în domeniul cultural, tocmai când cultura a început să fie privită ca o cenușăreasă de noii emanați politici, preocupați doar de îmbogățirea personală prin vânzarea la cărămidă și la fier vechi a ctitoriilor industriale și agricole ale vechiului regim. În aceste condiții, am revenit în învățământ, preocupat fiind de viitorul nației noastre, când prezentul din jur devenise atât de întunecat. M-am întors în Craiova, începând cu anul 1996, la Facultatea de Litere din oraș, unde activase în trecut Alexandru Piru. Am devenit coleg cu regretatul Marin Beșteliu și mă bucur de prezența încă tonică a reprezentantului generației dumnealor, Ovidiu Ghidirmic. Nu mai vorbesc de garda tânără a criticii literare oltene, ai căror reprezentanți sunt acum deja cunoscuții la nivel național Gabriel Coșoveanu, Ion Buzera, Marian Victor Buciu, Sorina Sorescu.

Trei cărți despre literatura spaniolă

I.J.: Oferiți-mi câteva amănunte despre secția spaniolă, acolo unde activați în prezent.
G.C.: Secția spaniolă a crescut din 1994 până în zilele noastre și nădăjduim și pe viitor, oferind în fiecare an, începând cu 1998, când am dat regiunii și țării prima promoție de absolvenți, cadre noi în planul hispanisticii românești și universale. În cadrul acestei secții predau literatură spaniolă, partea de început și cea mai interesantă din perspectivă istorică, literatura de expresie castiliană a Evului Mediu și a Renașterii, și cea mai nouă de azi, având ca punct de plecare Generațiile anilor 1898 și 1927, momente cheie pentru devenirea literaturii spaniole și chiar a celor din țările hispanoamericane contemporane a timpurilor noastre. Rod al dialogului permanent cu tinerii studenți, au fost cărțile „El modernismo en la narrativa breve de Gabriel Miró“ (Editura Aius, Craiova, 2000), „Poesía española del siglo XX -hasta el año 1939“( Editura Scrisul Românesc, 2009) și „Literatura spaniolă contemporană“ (Editura Universitaria, Craiova, 2013). În cadrul literaturii române am definitivat studiul „Nuvela, permanență a epicului“ (Editura Universitaria, Craiova, 2004), unde am urmărit avatarurile nuvelei românești în context european. În tot acest timp, am avut onoarea să fiu găzduit cu studii și note de lectură în prestigioasele reviste craiovene de literatură, „Scrisul românesc“ și „Mozaicul“ și în revista „Vatra Veche“ din Târgu Mureș, condusă de poetul și, îndrăznesc să afirm, prietenul Nicolae Băciuț.

I.J.: Unde e mai bine: în Ardeal, în Capitală sau în Craiova natală?
G.C.: Firește că este mai bine aici, de unde am de mers doar o oră cu mașina la fiecare sfârșit de săptămână până în satul natal. Acolo unde reîntâlnesc spațiul mirific al copilăriei, neîntreruptul concert al păsărilor, adierea neobosită a vântului, foșnetul și simfonia de culori ale frunzelor, mirosurile îmbătătoare ale culturilor și ale ierburilor și, nu în ultimul rând, clipocitul de neuitat al undelor Oltețului.

„Am ajuns la o datorie de 100 de miliarde de euro fără să construim nimic…”

I.J.: Mai am o întrebare legată de Cetatea Băniei, oraş despre care aţi afirmat tranşant: „Craiova e stăpânită de oameni veroşi, unii certaţi cu legea, strâns uniţi întru apărarea unor instituţii corupte, care se supun în mod venal doar voinţei interlopilor“. Este o părere de acum câţiva ani. V-o menţineţi şi acum?
G.C.: Din păcate, nu numai în Craiova situația de după evenimentele din decembrie 1989 este de-a dreptul îngrijorătoare, după aproape un sfert de veac de promisiune a libertății. Persoanele care s-au erijat prin mijloace înșelătoare pentru a fi pentru un timp conducătorii nației s-au dovedit incapabile să realizeze un proiect național viabil, care să unească energiile românilor pentru a crea o țară liberă și puternică. Acești politicieni au aservit interesele țării capitalului străin de aceeași factură reptiliniară, ambiguă, vărsând cu dărnicie tot ce este mai bun din țară acelor interese și în buzunarelor lor prea largi. Dacă le-am aduce aminte doar de faptul că am plecat la drum după 1989 cu trei miliarde de dolari în vistieria țării, urmând să primim încă alte șapte miliarde de la datornicii vechiului regim, iar dumnealor, timp de 24 de ani, ne-au condus doar ca să ne tot împrumutăm de la străini, până ce am ajuns la o datorie de 100 de miliarde de euro fără să construim nimic, cred că se vor simți cel puțin incomodați de situație. Cum tânăra justiție a început să-i mai ia la întrebări, nădăjduim, totuși, ca de acolo să ne mai vină o bulă de oxigen pentru îndreptarea morală a nației și devenirea țării, așa cum merită în context european.