Chestionat despre psihologia succesului cu exemple din cariera sa literară, renumitul scriitor Nicolae Prelipceanu a afirmat că viața e foarte grăbită în ziua de astăzi, așa că succesele nu țin mai mult de o clipă.
Primind întrebările GdS, Nicolae Prelipceanu a fost, inițial, înclinat să răspundă mai degrabă laconic la ele. În cele din urmă, a răspuns și a dezvoltat ideile, ieșind interviul de mai jos.
Ion Jianu: Solicitându-vă acest interviu, stimate domnule Nicolae Prelipceanu, vă mărturisesc că sunt, într-un fel, inhibat deoarece mă aflu în faţa unui maestru al interviurilor, cartea dumneavoastră „Dialoguri fără Platon“ fiind una de referinţă în privinţa volumelor de acest gen. Şi nu întâmplător aţi primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1976 pentru dialogurile fără Platon. Aşadar, am emoţii… Poet, prozator, jurnalist, funcţionar cultural, om politic, om destul de incomod, plin de umor şi… ironii… Cine sunteţi, de fapt, dumneavoastră?
Nicolae Prelipceanu: Nu trebuie să aveți nici un fel de emoții, întâi, pentru că nu sunt un maestru al interviurilor, aș fi fost, poate, dacă continuam, dar m-am oprit la acel păcat de tinerețe, din păcate. Exagerați, cum se face la noi, cu laudele la acea carte, ea păstrează, poate, pentru cine vrea să le afle, unele opinii ale unor oameni care contau în epocă, atunci când a fost scrisă, în anii ‘70. Dar câtă lume mai e interesată de opiniile, fie și numai despre poezie, ale unui Mihai Beniuc, ca să nu mai spun de alții? N-o mai răsfoiesc acum, dar îmi amintesc destul de clar că puțini mai sunt cei care ar putea fi păstrați de interesul cititorului de azi, presupunând că așa ceva (cititorul) există altfel decât în iluziile noastre. Mă întrebați cine sunt eu? Ei, dacă aș ști, chiar că v-aș răspunde. Să încerc totuși: sunt un ins ca mulți alții care și-au cam ars aripile la lumina înșelătoare a poeziei, gen care astăzi nu mai interesează multă lume, ca de altfel toată cultura scrisă, romanul, eseul, teatrul, dar și precum cealaltă, cea muzicală (dar nu fleacurile vedetelor de pe la televiziuni) sau cea plastică (asta mai e interesantă doar ca investiție pentru cei bogați, noi sau vechi). Am fost un june timid și fără bani, dar, știți, complet lipsit de așa ceva, pe când eram student, acum m-am mai echilibrat, dar e destul de târziu. Și atunci, poate tocmai de aceea, visam și, visând, am început să scriu. Cumplit de prost, mai găsesc și azi din când în când texte de atunci și mă mir de ce fleacuri puteam să pun pe hârtie. Nu că azi aș fi evoluat cine știe ce, dar, vorba cuiva, orișicâtuși. Acum sunt unul care se întreabă și el cine dracu’ sunt eu? Ăsta sunt.
„Semăn și eu cu semenii mei…“
I.J.: Talent indiscutabil, singularitate în contextul poeziei şi prozei româneşti, rafinat în scrieri… Cu cine totuşi vă asemănaţi, cine v-a marcat?
N.P.: O, o, o, iar mă faceți mai mare decât sunt. Vă mulțumesc oricum pentru aceste complimente, dar, credeți-mă, e mult până la ele, adică aș vrea eu să le pot face față. Cu cine semăn e treaba altora să stabilească. Eu îmi amintesc că am fost izbit, prin primii ani de facultate, la Cluj, era prin șaizeci și ceva, de poemele lui Geo Dumitrescu, pe care l-am cunoscut apoi și, în locul unui interviu, m-am ales cu câteva volume și cu niște dedicații triste și revoltate în același timp, dacă pot spune astea două lucruri în aceeași frază. I-am mai citit eu și pe alții, dar nu cred că le semăn. Altfel, semăn și eu cu semenii mei, ca toată lumea, adică se vede că sunt din aceeași specie, chiar dacă, sper, se vede, în același timp, că sunt, simultan, din complet alta.
I.J.: Sunteţi considerat ca unul dintre cei mai „bogaţi“ scriitori posesori de premii literare, cărţile dumneavoastră fiind, încă de la vârste „fragede“, recunoscute ca atare de Uniunea Scriitorilor. În această „junglă prietenoasă“ scriitoricească din România, cum v-au privit confraţii?
N.P.: Nu știu de unde s-a răspândit, într-o anume lume literară, ideea că aș fi luat multe premii. Am luat câteva, e drept, dar nu chiar așa de multe. Am luat, într-adevăr, vreo două premii la Cluj, cândva, pe la începuturile mele, pe urmă vreo trei la București, iar acum, în urmă, două premii ale U.S.R. și Premiul Național Mihai Eminescu. Da, aveți dreptate, sunt cam multe. Dar e o bogăție care ține o oră, atunci când ți se înmânează premiul. Dacă am avea lista scriitorilor premiați de Uniune de-a lungul timpului, de prin 1970 încoace, când au început aceste premii, ați vedea că premiile nu fac o literatură și nici pe scriitori. Știu că sunt destul de antipatizat, dar cei care nutresc acest sentiment generos față de mine, ca și față de alții, n-au, de fapt, motive s-o facă. Invidia se îndreaptă adesea spre persoane și întâmplări care nu merită așa ceva. Nu cred că sunt nici prea tare antipatizat. S-a trezit astă-vară un fost scriitor proletcultist să mă înjure pentru că mă văzuse prea des în nu știu ce comitete și comiții ale U.S.R. Bietul om credea că asta înseamnă altceva decât a te înhăma la niște treburi mai puțin plăcute, cum erau, de pildă, cele ale comisiei de validare (în care nu mai sunt), unde trebuie să judeci prea multe inepții cu pretenții și prea puține scrieri de autentică literatură. Sunt, desigur, și persoane care mă cunosc și care nu mă antipatizează, dar nu pot spune mare lucru despre „jungla prietenoasă“ despre care vorbiți.
I.J.: Nu v-aţi gândit să scrieţi o carte despre psihologia succesului cu exemple din cariera dumneavoastră?
N.P.: Nu m-am gândit să scriu o asemenea carte, în primul rând pentru că nu sunt psiholog și în al doilea rând pentru că nu cred că aș fi chiar cel mai potrivit exemplu. Ce succesul dracului e ăla să iei un premiu de la uniune și a doua zi să uiți, nu numai tu, ci să uite și toți ceilalți că l-ai luat. Viața e foarte grăbită azi, așa că succesele nu țin mai mult de o clipă.
„Mă simt mai bine cu cartea pe hârtie“
I.J.: În acest veac al vitezei, în aceste vremuri de criză financiară (şi morală), cum credeţi că vor rezista cărţile, scriitorii? Cum rezistă cartea şi revista tipărită în faţa celor pe suport electronic?
N.P.: Cărțile sper să mai reziste, scriitorii, și ei, nu atâția câți credeau că sunt așa ceva doar din cauză că erau membri ai Uniunii Scriitorilor. Știți, înainte de revoluție, Uniunea Scriitorilor era singura care-ți dădea dreptul să te consideri scriitor. Așa dicta partidul unic, care nu suporta pluralismul. Din cauza asta, mulți membri ai U.S.R. de azi, rămași cu mintea la anii optzeci sau chiar șaptezeci, se revoltă când aud de scriitori despre care știu că nu vor să li se mai alăture. Și îi cam înțeleg pe aceia care nu vor să se amestece cu multa lume adunată sub poala, cam prea îngăduitoare o vreme, a Uniunii Scriitorilor. Cât despre suportul electronic, eu citesc și de pe acest suport, dar mă simt mai bine cu cartea pe hârtie. Pronosticuri, am învățat de mult, nu trebuie să dau, pentru că e sigur că voi greși.
I.J.: Şi cum rezistă revista „Viaţa Românească“ (redactor-șef: Nicolae Prelipceanu) în aceste vremuri dificile?
N.P.: Mai cu ajutorul guvernelor, mai cu cel al Uniunii Scriitorilor, „Viața Românească“ rezistă. Din păcate, a dispărut sistemul național de difuzare, iar o asemenea revistă nu poate fi preluată de chioșcurile cu gunoaie care au înlocuit ziarele adevărate, vândute infinit mai bine și citite infinit mai mult, pentru că e mult mai simplu să citești o bârfă despre te miri ce prostituată botezată la noi vedetă decât vreun eseu al lui Andrei Codrescu, Mihai Zamfir sau Sebastian Reichmann. Cu întârzieri și reduceri de tiraj, care e și așa foarte mic, apărem, păstrând cumva o continuitate culturală care durează, totuși, de aproape o sută zece ani.
„Noua generație de scriitori, foarte supărată pe generațiile mai vechi…“
I.J.: Clasica întrebare: la ce lucraţi? Ce-şi propune un scriitor român, Nicolae Prelipceanu, care în vara aceasta împlineşte 72 de ani (Nicolae Prelipceanu este născut pe 10 august 1942, n.r.)?
N.P.: Îmi pare rău să vă spun că nu răspund la o asemenea întrebare. Scriu articole, scriu, poate, și vreo carte, dar numai Dumnezeu știe ce scriu și mai ales dacă scriu ceva care o să fie ceva, în final.
I.J.: Cum vă apare noua generaţie de scriitori?
N.P.: Foarte supărată pe generațiile mai vechi și nu înțeleg de ce. Sau poate nu o cunosc eu deloc ori pentru că se văd mai ales supărații din fiecare generație, cum am fost și unii dintre noi când nu împlineam în vara aia 72 de ani, ci invers, dar există și alții, care se preocupă mai mult de ce au de scris și de gândit decât de cei din jurul lor.
