Cunoscutul actor de teatru şi film a fost invitat, înainte de alegerile din decembrie 2012, să intre în politică, dar a refuzat oferta,
explicând că nu are o impresie bună despre politică.
Florin Zamfirescu (foto) a răspuns cu sinceritate la toate întrebările GdS, rezultând interviul de mai jos, cu teme diverse, nu numai din teatru.
Ion Jianu: Sunteţi celebru prin cariera dumneavoastră din teatru şi film şi ne-aţi fascinat prin personalitatea nonconformistă şi incisivă. Care este, totuşi, rolul care v-a „îmbrăcat“ pe măsură?
Florin Zamfirescu: Folosiţi nişte vorbe care mă şochează. Eu am încercat întotdeauna să fiu adevărat, să spun ce gândesc şi cred că cea mai mare luptă a omului cu sine însuşi este să-şi obţină libertatea de a fi el însuşi, aşa cum este. Şi să reacţioneze just la ceea ce este împrejur. Eu am o rugăciune, ca să zic aşa, una care spune simplu: păstrează-mi Doamne bunul-simţ şi ajută-mă să mă pun în locul aproapelui meu. Cred că de aici se trage ceea ce spuneţi dumneavoastră despre mine atât de minunat.
I.J.: Aţi interpretat şi personaje cu care nu v-aţi identificat?
F.Z.: Da, da… Chiar am căutat aşa ceva pentru că e o încercare, e un pariu cu tine, un pariu cu meseria. Ca profesor de şcoală, eu ştiu că nu există personaje care să nu ţi se potrivească. Cel mai grav lucru este când un actor se cantonează într-o zonă. De exemplu, actor de comedie, actor de tragedie. Asta e foarte grav, deoarece omul nu e cantonat într-o zonă. Omul este complex. Şi rolurile care, în aparenţă, nu ţi se potrivesc sunt cele mai interesante.
Netzer, o mână
de fier într-o mănuşă de catifea
I.J.: Aş avea câteva întrebări legate de ultimul film românesc de care vorbeşte acum Europa întreagă, şi nu numai, „Poziţia copilului“, peliculă în care deţineţi un rol important. La citirea scenariului, această poveste de viaţă românească nu v-a surprins? Chiar aşa este viaţa în România?
F.Z.: Poate că n-o să mă credeţi, dar când am citit scenariul am ştiut că sunt în faţa unui film care sigur va primi nişte premii… Îl cunoşteam pe regizor, pe Cătălin Netzer, ştiam că este foarte bun. Cum ştiam că şi celelalte condiţii sunt întrunite – apropo şi de distribuţie -, am intuit că va ieşi un film memorabil. Şi uite că asta s-a şi întâmplat!
I.J.: În cele peste 60 de filme în care aţi jucat, rolurile interpretate sunt foarte variate tipologic. Cum apreciaţi acest rol din „Poziţia copilului“, ca fiind cel mai reuşit, prin prisma Medaliei de Aur a filmului?
F.Z.: Nu. Nici gând! Dimpotrivă, eu socotesc că rolul meu din „Poziţia copilului“ (Florin Zamfirescu îl interpretează pe Aurelian Făgărăşanu, soţul personajului principal – n.r.) este un rol de planul doi. Nu este rolul care să impună calitatea filmului. Eu sunt doar un element util, necesar într-un film. Nu mă pot împăuna cu aşa ceva, nu socotesc că am un rol definitoriu în film. Sunt însă foarte mândru că am făcut parte din distribuţie şi că acest film, în care am muncit, este apreciat.
I.J.: Dintr-un dialog cu actriţa Nataşa Raab, am înţeles că regizorul acestui film, Cătălin Netzer, ar fi, sub masca unui om blând, un regizor… neamţ, ca să zic aşa, riguros, foarte pretenţios ş.a.m.d. Dumneavoastră cum l-aţi caracteriza?
F.Z.: Păi, chiar aşa este… Cu toţii am convenit că avem de-a face cu o mână de fier într-o mănuşă de catifea! Pentru că el nu strigă, nu ţipă… E un om foarte civilizat, la locul lui. Dacă însă nu obţine ceea ce doreşte, nu renunţă. A fost o întâmplare în timpul filmărilor pe care n-o spune nimeni… După o noapte de filmare, unui minunat actor român – nu-i dau numele – nu-i reuşea deloc ceea ce dorea Netzer să fie. Şi am filmat o dublă, încă o dublă, şi încă o dublă… Şi aşa am ţinut-o până la şase dimineaţa, când ne-am oprit din filmări, se făcea ziuă. Şi peste o săptămână ne-am reîntâlnit cu… un alt actor! Şi am refăcut scena… Netzer, nereuşind să obţină de la acel actor ceea ce îşi dorea, l-a înlocuit.
I.J.: Am constatat că în ultima perioadă aţi fost intervievat mai mult despre cel de-al treilea divorţ al dumneavoastră decât despre reuşita din acest film, „Poziţia copilului“?! Greşesc?
F.Z.: Aşa este, aveţi dreptate. Tocmai de aceea, nu mai vreau să vorbesc despre divorţ… Acesta a avut loc, s-a petrecut, am şi uitat. Din fericire, în urma acestei căsătorii nu a rezultat şi un copil. Zic „din fericire“ deoarece nu ne mai leagă nimic, aşa că la revedere!
Să mor la 90 de ani împuşcat de un soţ gelos!
I.J.: În luna aprilie aţi fost sărbătorit de trei ori: pe 12 a fost ziua dumneavoastră de naştere (64 de ani), iar pe 23 (de Sfântul Gheorghe) şi 28 (de Florii) aţi fost din nou felicitat deoarece aveţi două prenume, Florin şi Gheorghe. La aniversarea zilei de naştere, aţi fi spus că visaţi să muriţi la 90 de ani împuşcat de un soţ gelos! Aşa aţi declarat?!
F.Z.: Aşa am spus şi îmi menţin visul. Doresc să mor la vârsta de 90 de ani împuşcat de un soţ gelos!
I.J.: Aţi fost invitat să intraţi în politică, dar aţi refuzat. Nu vă tentează politica? Aveţi o impresie nefavorabilă despre politicienii români?
F.Z.: Aşa este… Nu-mi place politica. De ce? Pentru că politica este un fel de curvă! Iar eu am depăşit vârsta!
I.J.: Aţi făcut deseori un fel de radiografie a situaţiei României de astăzi, o ţară cu multe probleme. Credeţi că există un plan de decimare a României, aşa cum aţi afirmat, unul „a la long“?
F.Z.: Există două planuri: unul de decimare a României ca teritoriu – mulţi râvnesc la pământul nostru, dar mai există şi un plan de acaparare a puterii mondiale… România e însă un biet „şoricel“ pe acolo. Acest plan mare vine din globalizare, mondializare… Cum să spun? Se vorbeşte de un fel de guvern mondial! Lucrurile astea se spun din ce în ce mai pe faţă… Adică, o nouă ordine mondială şi care va duce la uniformizare, la distrugerea identităţilor, a diferenţelor culturale etc. Asta e! Noi nu apucăm, dar aşa se va întâmpla.
Cred în existenţa inteligenţei extratereştilor
I.J.: Nu sunt în temă cu acest subiect… Să înţeleg că vine o apocalipsă peste noi?!
F.Z.: Nu vine nici o apocalipsă! Apocalipsele vin sporadic, mai vine un cutremur, un tsunami. Eu cred în existenţa inteligenţei extratereştilor. S-ar putea ca instinctiv omenirea să se mobilizeze de a fi un singur organism pentru că urmează o competiţie sau o confruntare cu alte entităţi externe Terrei. Eu cred în asta.
I.J.: Am o întrebare care priveşte viaţa personală: aţi mai fost la Mănăstirea Frăsinei şi după ce a murit părintele Ghelasie, care vă era văr primar?
F.Z.: Sigur că am fost. Din păcate, nu am putut să ajung la înmormântarea lui. Totul s-a petrecut aşa de intempestiv… Eram la o licenţă, la Constanţa, şi am fost anunţat telefonic că a murit şi că a doua zi îl şi îngroapă! N-a stat pe „vatră“ trei zile, aşa cum să stă. Nu puteam să amân examenele de licenţă… Normal că am fost după aceea la mormântul lui.
I.J.: Ce lucruri esenţiale aţi învăţat de la părintele Ghelasie?
F.Z.: Domn’e… Atât de multe am învăţat încât acum stau să aleg ceea ce să vă spun. Poate cel mai important lucru este că nu există diferenţe între credinţe. Adică, budiştii, musulmanii, creştinii au totuşi un traseu comun şi numai prostia noastră ne face să vedem deosebiri. Eu cred în ecumenism. Şi cred datorită lui Ghelasie…
I.J.: Este adevărat că Ghelasie, în ultimii ani din viaţă, n-a dormit, ci doar se odihnea două – trei ore, şi că n-a mâncat niciodată gătit?
F.Z.: Este foarte adevărat. El s-a luat după Sfântul Calinic de la Cernica, cel care este ctitorul Frăsineiului. Şi acesta a avut acest canon, acela de a nu dormi. Ghelasie avea o chilie mică în care nu intra nici măcar un pat. Şi el stătea în poziţia „diamant“, pe genunchi, cum se stă la rugăciune. Poziţia în care stătea el e puţin mai complicată, e poziţia lui Iisus Christos, cu mâinile încrucişate într-un anume fel. Aşa se odihnea sau intra într-o stare specială de letargie. El nu dormea în pat, la orizontală. Ghelasie nu a dormit 27 de ani! Şi n-a mâncat – cum se exprima el – „decât ce dă pământul şi fără foc“, adică nimic gătit, ci numai crudităţi.
I.J.: Cunoaşteţi spectacolele Naţionalului din Craiova, aţi invidiat, prieteneşte, la un moment dat, trupa din Craiova, când mergea din turneu în turneu numai în afara României!
F.Z.: Era normal! I-am invidiat pentru că lucrau cu Silviu Purcărete, acest demiurg al teatrului, nu numai al teatrului românesc, acest magician care a depăşit de mult titulatura şi comportamentul de regizor. Şi am invidiat actorii care au lucrat cu Purcărete… Eu încă nu am avut şansa asta.
I.J.: Cum se vede acum, din Capitală, Naţionalul din Bănie?
F.Z.: Păi, acum nu prea îl văd!… Îl văd pe director, pe Cornişteanu, că suntem vecini, dar teatrul nu-l prea văd.
I.J.: În perioada când „magicianul“ Purcărete era la Craiova, nu v-a tentat să veniţi să lucraţi la TNC? Nu v-a făcut nimeni nici o ofertă?
F.Z.: Păi, asta-i, nu mi-a făcut nimeni nici o ofertă. Că dacă mi-ar fi făcut-o, aş fi venit!
I.J.: Ce faceţi în prezent? Ce proiecte derulaţi?
F.Z.: Repet la Teatrul „Odeon“, cu o tânără regizoare, un text după versurile lui Brumaru, iar cu Alexa Visarion lucrez la „Cântecul lebedei“ de Cehov. De fapt, va fi un spectacol special cu texte shakesperiene – cehoviene. Film? La mijlocul lunii aprilie am terminat de filmat „La Paris cu buletinul“, un film de Şerban Marinescu. În plus de acestea, lucrez, ca profesor, cu studenţii.
