Petrișor Militaru – Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor
Ed. Curtea Veche, 2012

Nu știu cât de neștiută era în Occident știința modernă ca muză a suprarealiștilor, dar e posibil ca în România lucrul ăsta să fie într-adevăr puțin cunoscut. Și asta pentru că, ne spune Petrișor Militaru în studiul său apărut la Curtea Veche, îți trebuie metodă pentru a putea coagula o astfel de teorie. Pe ce se bazează teoria sa? Pe o reactualizare a operelor suprarealiste, în contextul descoperirilor științifice care au alimentat cu energie creativă secolul trecut: conceptul cuantelor de energie propus de Max Plank, teoria relativității restrânse, și apoi lărgite, a lui Einstein, alimentând ceea ce autorul numește spiritul creator și ludic al avangardismului. Breton, liderul noii mișcări literare, una despre care Gaetan Picon (francez și el) spunea că este cea mai importantă din secolul XX, polemiza cu Einstein pe măsură ce descoperea cum știința contrazicea iubirea sa „la o anumită altitudine“. Petrișor Militaru își susține demersul prin raportare la factorii științifici și epistemologici care au traversat – iată termenul! – câmpul artistic și teoretic al mișcării suprarealiste. „Câmp“, „traversat“, „reactualizare“, „transformator“, „schimbare relevantă“ – iată termenii-cheie pe care îi propune în abordarea sa emulul lui Basarab Nicolescu, savantul francez de origine română care îi și scrie prefața acestei cărți. Petrișor Militaru (poate trebuia să încep cu asta) este filolog de formație, scrie poezie, critică literară (aici, în Craiova), este interesat de gnoze, dar și de studii transdisciplinare – în care și-a luat un doctorat. Nu este de mirare, așadar, că poate face, ca un om de graniță ce e, drumul între literatură și știință, cu instrumentarul metodei transdisciplinare atât de dragă lui Basarab Nicolescu. De altfel, savantul nostru consideră că anii 1900-1930 au reprezentat o nouă Renaștere în cultura europeană, cu semnificații dintre cele mai profunde și novatoare pentru o nouă paradigmă cultural-științifică ce avea să acționeze în întreaga lume după al doilea război mondial. Simultan cu apariția fizicii cuantice (care, mai nou, poate oferi, după cum ne încredințează cercetătorii, explicații inclusiv pentru existența sufletului) apare și arta abstractă. Dar și un soi de nihilism potențat tocmai de această destructurare a conceptului de artă, așa cum ne venea din epoca romantică. Totul e relativ, așa cum aflăm că spunea chiar și Einstein – dar să ni se spună că nimic pe lume, așadar nici omul, nu are vreo importanță parcă este prea mult. Știu că Einstein, eliberat de constrângerile propriei metode, descoperise inclusiv una mai înaltă care suna așa: „A ști că ceea ce este impenetrabil pentru noi există, manifestându-se precum cea mai înaltă înțelepciune și cea mai radiantă frumusețe pe care facultățile noastre greoaie le pot înțelege doar în cele mai primitive forme ale lor – această cunoaștere, acest sentiment este în centrul adevăratei religiozități. În acest sens, și doar în acest sens, aparțin rândurilor de oameni religioși cu devoțiune“. Richard Dworkin „afirmă că era credința lui Einstein că o valoare transcedentală și obiectivă permează universul, valoare care nu este nici fenomen natural, nici reacție subiectivă la fenomene naturale“. În fine, nu ăsta e subiectul cărții lui Petrișor Militaru, una care se cere comentată mai în amănunt decât îmi pot permite eu acum. Pentru un cititor curios, fac o trimitere la tabla de materii a cărții: ce este transdisciplinaritatea, rolul fundamental al nivelurilor de realitate, experiența micro-fizică, Picasso și Einstein – continuul spațiu-timp, intruziuni ale gândirii științifice în opera lui Breton etc. Intruziune este deja un termen care mă intrigă, dat fiind că poeții nu par așa ușor de cucerit, dar citiți cartea lui Petrișor Militaru, din care veți afla că poeții, deși știau de existența sufletului cu ceva timp înainte ca fizica cuantică să postuleze așa ceva, sunt oameni care chiar pot fi citați pentru revelațiile lor. Transdisciplinare. De o anumită altitudine.