Chestionat despre climatul literar de astăzi, scriitorul intervievat de GdS a afirmat că în Oltenia colcăie invidiile, se agită vânătorii de premii,
rivalităţile şi orgoliile sunt supradimensionate, la toate acestea adăugându-se asaltul veleitarilor şi al grafomanilor
De ziua sa de naştere (9 ianuarie), Ioan Lascu (foto) a primit „cadou“ din partea GdS câteva întrebări, la care Domnia sa a răspuns imediat, inclusiv la una pe care o consideră tendenţioasă, deşi nu asta a fost intenţia autorului acestui interviu.
I.J.: Aţi dezvăluit că aveţi un jurnal inedit, început în anii de după terminarea facultăţii, intitulat „Întâmplătoarele zile ale poeziei“ (şi din care aţi publicat fragmente în câteva dintre cărţile dumneavoastră). Aveţi în plan publicarea integrală a jurnalului?
I.L.: S-a întâmplat ca… „Întâmplătoarele zile ale poeziei“, jurnalul de care pomeniţi, să înceapă în martie 1975 şi să continue până azi. Iniţial a fost „deschis“ ca un jurnal de idei, de citate şi scurte însemnări de lectură, de impresii, de comentarii şi de notaţii diverse. Mă gândeam că toate acestea se vor înscrie în poesis, aşa cum arătase, mai demult, Paul Valéry. Am scris în jurnal (şi) mai toate poeziile pe care le-am publicat şi altele nepublicate încă, într-o primă formă, se înţelege. Motivul? Am constatat că multe din gândurile, din remarcele, din fulguraţiile care îmi treceau prin minte dispăreau până la urmă, le uitam… Am îndepărtat deci acele frustrări. A rezultat un text mozaic, în ordinea în care îmi venea câte o idee, câte o fulguraţie, câte o observaţie neaşteptată, câte un citat interesant. Dar şi un text placentă, deoarece multe din însemnările de aici mi-au servit pentru o… creştere sau o modelare ulterioară. Este deci şi un şir de prime versiuni, pentru destule texte publicate. Însă, în mare parte, însemnările sunt încă nepublicate. Cât despre o eventuală publicare, acesta este proiectul lăsat la urmă între toate celelalte proiecte. E şi o probă de perseverenţă, de anduranţă – vreau să văd cât îl pot duce. Altminteri, ce fel de jurnal ar mai fi acela, dacă l-aş publica de azi pe mâine? Nu vreau să mă aflu în postura unor aşa-zişi autori de jurnale, unii – scriitori respectabili, care publică prin reviste câte un fragment de „jurnal“ din 2011 sau din 2010…
I.J.: Uniunea Scriitorilor, Filiala Craiova, v-a decernat patru premii (pentru traducere în 1997, pentru poezie în 1999, pentru proză scurtă în 2002 şi, în 2011, pentru eseu). Ce au însemnat aceste premii pentru criticul literar, poetul, eseistul şi traducătorul Ioan Lascu?
I.L.: Ca pentru orice scriitor care nu face paradă de falsă modestie sau care socoteşte că orice premiu sau distincţie ar fi o deşertăciune (iar cazul Cioran e celebru), premiile acestea şi încă vreo câteva (două premii Ramuri, două Scrisul Românesc, unu Convorbiri literare) mi-au procurat o firească satisfacţie. În lumea literară, unde unii aleargă după recompense de acest fel cu orice preţ, premiile reprezintă o omologare, o confirmare a valorii. Alături, se ştie, de aprecierile favorabile ale criticilor de autoritate… Cele patru premii au răsplătit, într-o măsură, eforturile depuse constant în domeniile celor patru genuri majore – poezie, critică literară şi eseu, proză, traduceri, de-a lungul unei prestaţii literare constante, lună de lună, vreme de trei decenii. În acelaşi timp, n-aş vrea să dau de înţeles că aş fi un vânător de premii – n-am făcut niciodată presiuni asupra vreunor jurii să mi le acorde, dar nici nu le-am refuzat sau minimalizat semnificaţia. În schimb, au fost altele, posibile, pe care le-am ratat la mustaţă. Eu scriu din plăcere, dar şi din perseverenţă şi încă din dorinţa de a ocupa din spaţiul şi din timpul veleitarilor şi al impostorilor, cred că am ceva de spus pentru adevăr, atât cât e în stare biata, fatala mea… subiectivitate.
I.J.: Unde se pot „produce“ şi lansa acum tinerii scriitori din Craiova? Înainte erau multe cenacluri, iar cel al revistei Ramuri, condus de marele Marin Sorescu, era unul cu o rezonanţă care depăşise şi graniţele României.
I.L.: Cred că e mult spus că „rezonanţa“ cenaclului Ramuri depăşise graniţele României. Ale judeţului da, se ştia de acel cenaclu în ţară, însă ceea ce stă în afara îndoielii e renumele lui Marin Sorescu, care era cunoscut şi tradus în toată lumea. În cenaclul Ramuri am avut şi eu plăcuta ocazie de a citi poeme în primăvara lui 1984, după care, cu acceptul lui Marin Sorescu, mi-a fost publicat un grupaj consistent în paginile revistei Ramuri. Activau şi alte cenacluri literare în Craiova, la Electroputere, la câteva case de cultură, existau şi cenacluri şcolare. Astăzi, cenaclurile au căzut în desuetudine – înainte de 1989 ele compensau în bună măsură posibilităţile reduse de publicare, de manifestare publică, dar azi a publica în reviste şi chiar în volum nu mai este o problemă, o reuşită la care să ajungi cu greu. Au căzut barierele ideologice, publicaţiile şi editurile au apărut cu zecile, cu sutele… Cât despre tinerii scriitori din Craiova, ei pot publica oricând în revistele literare de prestigiu: Ramuri, Scrisul Românesc, Mozaicul, în alte asemenea publicaţii din ţară, pot să-şi publice „producţiile“ în volum – Fundaţia-Editura şi revista Scrisul Românesc, de pildă, organizează anual un concurs de debut. La fel şi concursul Tradem, dedicat scriitorilor încă nedebutaţi în volum… La Scrisul Românesc au apărut primele cărţi ale unor tineri scriitori craioveni precum Mihai Ene, Petrişor Militaru, Silviu Gongonea, au fost premiate altele semnate de Gabriel Nedelea şi Iulia Cristina Frânculescu. Faţă de atâtea debuturi târzii din vremea cenzurii comuniste, cum a fost şi cazul meu, astăzi să tot fii tânăr scriitor!
I.J.: Cum aţi cataloga climatul literar actual al Olteniei, activitatea Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor? Ce vă (ne)mulţumeşte?
I.L.: Oltenia literară de azi nu este tocmai o Arcadie. Colcăie invidiile, se agită vânătorii de premii, rivalităţile şi orgoliile sunt supradimensionate. Ce să mai spun de asaltul veleitarilor şi al grafomanilor? Însă, ca în orice zonă a simbolicului, criteriile sunt labile, ierarhiile, dacă se fac tentative de a fi stabilite, sunt contestate numaidecât. În fond, toată lumea are dreptul la exprimare, valorile se vor cerne în timp. La filiala din Craiova a USR se pot iniţia, organiza manifestări de prestigiu, mai multe decât până acum. Să sperăm că o vom face în viitor, mă simt şi eu responsabil, deoarece sunt membru în Comitetul de conducere… Ar fi nevoie de mai multă solidaritate de breaslă, scriitorii din Craiova şi din toată zona Olteniei ar trebui să fie o comunitate adevărată de creatori, dar nu sunt…
I.J.: Înţeleg că aveţi în manuscris o carte despre un eveniment de notorietate petrecut în 1991, îndepărtarea-demisia lui Marin Sorescu de la Editura Scrisul Românesc şi revista Ramuri, „Cazul Sorescu aşa cum a fost“. N-aţi publicat-o încă… Aveţi remuşcări, poate unele temeri?
I.L.: Întrebarea este tendenţioasă, cel puţin în ceea ce mă priveşte. În primul rând, domnule Ion Jianu, se impun câteva precizări. Marin Sorescu nu a fost îndepărtat de nimeni de la revista Ramuri, ci şi-a dat singur demisia. Motivele care l-au determinat s-o facă, zic eu, au fost, în primul rând orgoliul de „mare scriitor“, apoi presiunea exercitată prin presa de stânga de diverşi scriitori, ziarişti şi politicieni interesaţi de falimentarea Uniunii Scriitorilor, dorinţa de atragere a lui Marin Sorescu în camarila politică de atunci, care avea nevoie inclusiv de girul unor personalităţi de prim rang. Conflictul de la Ramuri a fost unul de natură administrativă, nimeni nu l-a forţat să plece din funcţia de redactor-şef, nimeni nu a încercat să-l denigreze pe Marin Sorescu, nimeni nu i-a contestat opera de valoare unică. Toate acestea au fost diversiuni. În al doilea rând, Marin Sorescu nu a fost „îndepărtat“ de la Editura Scrisul Românesc, a rămas director în continuare, încă vreo câţiva ani, şi-a publicat acolo volume întregi, a acceptat topirea, în aprilie 1991, a nouăsprezece cărţi ale unor tineri scriitori, între care şi cartea mea.
„Cazul Sorescu aşa cum a fost“ este un dosar de presă, completat, după fiecare articol, cu precizările mele, menite să îndrepte numeroasele exagerări, falsificări voite, să dea un răspuns, fie el şi peste ani, unor ponegriri scabroase, ameninţări, insulte etc., adresate celor opt „insurgenţi“. În perioada conflictului de muncă (februarie-martie 1991) eu am adunat, cu două excepţii, toate apariţiile în presă, pro şi contra, care priveau „cazul Sorescu“, aşa cum a fost „botezat“ de Mihai Ungheanu. Aşadar, cartea mea este un document de istorie literară… Ce mă reţine de la publicare, volumul fiind gata din 2006? Unele aspecte legate de revendicarea unor eventuale drepturi de autor din partea celor inseraţi în volum, (încă) anumite raţiuni de strategie literară, şi nu numai, postura delicată în care i-aş pune pe unii colegi care ar dori să dea complet uitării cele petrecute atunci. Cât despre remuşcări, dragă Ion Jianu, nici nu poate fi vorba, fiindcă eu urmăresc doar restabilirea unui adevăr de istorie literară şi spulberarea balivernelor împrăştiate de necrofagi şi de falşi justiţiari de care e plină agora literară, care au afirmat jubilând, auzi, Doamne!, că „ăia“ de la Ramuri „l-au omorât pe Sorescu“!! Ceea ce doresc eu să fac – şi o voi face la momentul potrivit – e un act de curaj şi de demnitate, în numele adevărului, al unei justiţii necesare!
I.J.: Care vă sunt proiectele literare pentru 2013?
I.L.: Punctual, publicarea unei antologii de eseuri la Editura TipoMoldova din Iaşi, unde, la finele acestui an, mi-a apărut şi o antologie de poezie intitulată „Augustă transparenţă“. Apoi, vom mai vedea…
