Acasă Actualitate Oltean, coleg de studenţie cu Saddam Hussein

Oltean, coleg de studenţie cu Saddam Hussein

-

Originar din Gorj (Baia de Fier), Aurel Turbăceanu a fost student al Universităţii din Bagdad – Facultatea de Litere şi Filosofie, perioadă în care l-a cunoscut pe Saddam Hussein, student al Facultăţii de Drept din cadrul aceleiaşi universităţi. Turbăceanu s-a revăzut cu Saddam pe vremea când acesta era temutul şef al Irakului, în 1990.

Diplomat de carieră şi ambasador în Ministerul Afacerilor Externe şi la unele ambasade româneşti în ţări arabe, Aurel Turbăceanu a avut şansa să cunoască multe personalităţi din lumea arabă, şi nu numai, el activând în diplomaţie până în anul 1997. Aflat recent într-o vizită în Craiova, fostul diplomat ne-a acordat interviul de mai jos.

I.J.: Aţi absolvit, pe lângă Institutul de Limbi Străine, Clasice şi Orientale al Universităţii din Bucureşti, şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bagdad. Cum aţi ajuns tocmai acolo?
A.T.: Eram student la Universitatea Bucureşti (1958) şi ca urmare a unui interviu cu decanul facultăţii am fost selecţionat de Ministerul de Externe pentru a-mi continua studiile universitare în străinătate, în Irak, ca bursier. În final, urma să lucrez în Ministerul Afacerilor Externe (MAE), ceea ce s-a şi întâmplat. Plecarea mea la Bagdad am considerat-o, la început, ca pe o aventură. Anii de facultate la Bagdad (1959-1963) m-au maturizat mai mult decât dacă aş fi rămas la Bucureşti. Lumea arabă este aparte, diferită mult de a noastră, de cea europeană.

I.J.: Mi-aţi spus că l-aţi cunoscut în acei ani de studenţie pe Saddam Hussein…
A.T.: Dictatorul de mai târziu Saddam Hussein era pe atunci student la Facultatea de Drept şi membru în organizaţia de tineret a Partidului Baas. Venea des în căminul studenţesc în care locuiam eu. Atunci l-am cunoscut… Era un tânăr normal, cum erau toţi studenţii irakieni, amabili şi generoşi, dar la mânie se înfierbântau mai mult… Saddam Hussein se împrietenise cu un coleg bulgar, care făcuse armata înainte să intre la facultate. Aproape zilnic, bulgarul îl instruia pe Saddam cum să folosească pistolul, fără să-i treacă prin minte că, de fapt, avea de-a face cu viitorul şef al Irakului.

S-a reîntâlnit cu Saddam în calitate de şef al statului

I.J.: L-aţi reîntâlnit pe Saddam Hussein şi când era şeful statului Irak. Aţi depănat amintiri din timpul facultăţii?
A.T.: În ianuarie 1990, am fost cu generalul Victor Stănculescu, pe atunci ministrul economiei în guvernul Roman, în vizită oficială la Bagdad pentru a discuta problema datoriilor Irakului faţă de România. Cu acest prilej, am avut posibilitatea să-i amintesc preşedintelui irakian despre perioada studenţiei noastre comune, despre vizitele sale în camerele căminului studenţilor străini (unde eram şi noi, cinci studenţi români), cât şi despre studentul bulgar… A părut plăcut impresionat de revedere, dar am înţeles, din priviri, că nu dorea să comenteze relaţiile sale din studenţie.

I.J.: După absolvirea facultăţii din Bagdad, aţi devenit diplomat în MAE şi translator prezidenţial de limbă arabă. Cum a fost?…
A.T.: Nu spun ce emoţii am avut încă de la început! M-am trezit deodată în situaţia de a fi lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej şi alţi membri din conducerea superioară de partid şi de stat… Apoi, peste ani, lângă Nicolae Ceauşescu. Ce să spun în câteva cuvinte într-un interviu? Am publicat două cărţi şi în care cei interesaţi pot afla lucruri inedite: „Întâlnire cu trecutul“ (2006); „Arabii şi relaţiile româno-arabe“ (2010). Spun doar atât: activitatea de interpret de limbă arabă la nivel înalt m-a „ajutat“ să devin un candidat sigur la cardiopatie ischemică, operat apoi cu trei by-passuri coronariene…

Ceauşescu a fost opusul lui Gh. Gheorghiu-Dej

I.J.: Cum a fost viaţa lângă cei doi lideri ai României, Dej şi Ceauşescu?
A.T.: Spre deosebire de Ceauşescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca persoană particulară, avea un plus de căldură sufletească, era modest, mai uman, comunicativ, te făcea să te simţi mai relaxat, îţi acorda atenţie, avea o privire prietenoasă. Ceauşescu era opusul lui Dej. Era mult mai rece, distant cu colaboratorii, vorbea puţin, te făcea să nu te simţi satisfăcut de prestaţia proprie. Rar se întâmpla să te întrebe ceva în plus faţă de tematica stabilită pentru întrevederea respectivă sau pentru vizita efectuată. În timpul recepţiilor cu omologii străini, în ţară sau în străinătate, mânca foarte puţin, părea tot timpul preocupat şi gânditor. Nu era o fire veselă, nici suficient de comunicativă. Era prea rigid, încorsetat în gesturi şi în discuţii.

Ştefan Andrei, omul cu glumele

I.J.: Fiind de mai multe ori în apropierea preşedintelui Ceauşescu, aţi putut urmări „live“ transformarea lui de-a lungul anilor…
A.T.: Aşa este. Am urmărit evoluţia transformării modului său de comportare, gândire şi maturizare începând cu anul 1965 – când a fost ales liderul partidului – şi până la sfârşitul anului 1989. S-ar putea scrie o carte despre aşa-zisa involuţie a lui Ceauşescu… Cine nu îşi aminteşte de primii lui ani la conducerea ţării? Era tânăr şi viguros, entuziast şi optimist, ceea ce i-a adus aprecieri de bun mediator şi negociator, el pronunţându-se pentru dezvoltarea de relaţii bune cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială şi politică, pentru o politică de pace şi de respectare a independenţei şi suveranităţii fiecărei naţiuni. A fost adeptul introducerii în România a tehnologiei moderne din statele occidentale pentru industrializarea ţării. Tot ce i se părea nou în ţările vizitate aducea sau încerca să introducă în România. Aşa se explică progresul economic, social şi politic al României în anii ‘60 şi ‘70. Festivităţile organizate la Beijing şi Phenian în 1971 cu ocazia vizitelor sale în China şi Coreea de Nord l-au fascinat atât de mult încât i s-a declanşat, le revenirea în ţară, un sentiment de putere absolută, dictatorială. Aceste porniri dictatoriale au fost bine alimentate şi stimulate de soţia sa, promovată şi ea în funcţii de partid şi de stat, cât şi de unii colaboratori. Aprecierile primite din partea unor lideri străini, fie ei şi cei ai marilor puteri, au fost amplificate şi interpretate în stil propriu, paralel cu epitete care umpleau paginile mass-media ca erou al României ş.a.m.d., au contribuit – şi acestea – într-o mare măsură la îndepărtarea lui Ceauşescu de realitate, pe fondul deteriorării sale biologice.
Elena Ceauşescu şi, cum spuneam, câteva persoane din jurul ei, în frunte cu Bobu, Postelnicu şi Manea Mănescu, propagau la scară naţională lauda liderului, minciuna grosolană, înlăturau valorile şi promovau în cele mai înalte funcţii politice activişti de partid de la periferia societăţii româneşti. Ea era cunoscută pentru răutate; avea preocupări mărunte; dorea să ştie ce se vorbeşte prin birourile partidului şi guvernului, aventurile de tot felul ale membrilor conducerii de partid şi de stat, precum şi ale membrilor familiilor acestora. Dacă cineva îi intra în colimator, nu-l mai scotea nici dracu’!… Jignea cu o plăcere bolnăvicioasă… În ultimii ani, din cauza stării de sănătate, capacitatea de muncă a lui Ceauşescu slăbise mult. Au decis atunci să conducă, practic, împreună… Elena avea însă o mare putere de convingere şi reuşea să-l domine pe Ceauşescu…
În timpul vizitelor la nivel înalt în ţările arabe, atmosfera în rândul membrilor delegaţiei române era câteodată încărcată din cauza stilului de muncă al Elenei Ceauşescu. Totuşi, când cuplul prezidenţial se retrăgea în apartamentele rezervate, tuturor membrilor delegaţiei României le reapărea zâmbetul pe buze. Ştefan Andrei era cel care dădea o culoare plăcută vizitelor şi atmosferei destinse, iar prin glumele lui reuşea să descreţească frunţile membrilor delegaţiei. Ministrul nostru de externe era o fire veselă, deschisă, mereu pregătit să arunce câte o glumă ambasadorilor români, proveniţi din munca de partid, cu intenţia de a-i cunoaşte mai bine profesional…

Cine este Aurel Turbăceanu

Ambasadorul Aurel Turbăceanu, diplomat de carieră în state arabe; însărcinat cu afaceri al României la Tripoli (Libia), ministru-consilier la Ambasada României din Rabat (Maroc), director adjunct în Ministerul Afacerilor Externe, primul ambasador al României în emiratul Qatar şi în  Regatul Arabiei Saudite. Decorat de: preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser (în 1967), regele Hussein Ibn Talal, suveranul Iordaniei (în 1974), emirul Qatarului, Hamad Bin Khalifa Al- Thani (1996). Medaliat de preşedintele Nicolae Ceauşescu (în 1974) şi premiat de Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (în 2011) cu premiul „Grigore Gafencu“ în calitate de coautor al lucrării „Pagini din istoria Diplomaţiei României“.

ȘTIRI VIDEO GdS

Google publică rapoarte detaliate privind deplasarea persoanelor

Google a publicat, astăzi, o primă versiune a rapoartelor privind mobilitatea populației în contextul pandemiei COVID-19. Aceste rapoarte oferă date privind schimbările în mobilitatea...