Julian Barnes – Privind în soare
Ed. Nemira
Julian Barnes are o splendidă serie de autor la Ed. Nemira, una dintre cele mai profesioniste case de editură din țară, condusă de scriitorul Valentin Nicolau. Până acum, începând cu 2006, i-au fost traduse în românește zece romane, cărți de eseuri, publicistică: „Tour de France“, „Papagalul lui Flaubert“, „Porcul spinos“, „Arthur & George“, „Nimicul de temut“, „O istorie a lumii în 10 și ½ capitole“, „Puls“, „Scrisori de la Londra“, „Sentimentul unui sfârșit“, „Privind în soare“. Recent, autorul britanic a primit Premiul European pentru Literatură acordat de Fundația Olandeză de Literatură, iar anul trecut a fost laureat al prestigiosului Man Booker Prize pentru romanul „Sentimentul unui sfârșit“.
Romanele lui Barnes sunt impregnate de ceea ce s-ar putea numi o calofilie a ideilor, de un rafinament aristocratic care nu sombrează însă în conceptualitate aridă. Barnes spune cu mult farmec poveștile unor personaje din diverse straturi sociale ale Angliei, într-o polifonie de situații și fapte de viață, cu acea delicatețe a marilor prozatori care fac credibile chiar situațiile cele mai neverosimile. Tonul cărților sale este unul liniștit, evocator, calm, definind o lume care poate fi chiar lumea Barnes, una în care autoanaliza și introspecția, finețea psihologică sunt la mare preț. Așa se întâmplă și în „Privind la soare“, roman publicat în anul 1986, în care Jean Serjeant, o fetiță crescută în dulcea naivitate a copilăriei, înțelege
într-un târziu viața, grație unei metafore splendide: aceea a răsăritului de soare care poate fi văzut de două ori în aceeași zi. Atunci când Thomas Prosser, aviator al RAF în cel de-al Doilea Război Mondial și încartiruit o vreme în casa părinților ei, îi povestește cum a văzut două răsărituri de soare din avionul său de luptă, ea face din această imagine rară un simbol al vieții sale. Unchiul său, Leslie, un farseur simpatic, îi inoculează acea poftă de viață care nu poate fi lovită de nici o duritate a evenimentelor sau a semenilor, atâta vreme cât există un loc numit Vechiul Rai Verde. Jean crește în Anglia războiului, dar naivitatea copilăriei îi este protejată, iar din seva aceasta se va nutri mai târziu, în momentele grele când va afla pe cont propriu că viața nu oferă două răsărituri de soare oricui. Aviatorul care i-a oferit imaginea vieții sale s-a sinucis cu același avion cu care saluta dublul răsărit de soare, iar Jean va înfrunta mai multe apusuri în viața de matur. Se va căsători cu un băiat cu care nu va cunoaște dragostea. La maturitate, spre vârsta a doua, va face un băiat și, conștientă de eșecul vieții sale personale, își va părăsi soțul, alegând să fie o femeie singură, dar independentă. Va călători pe meridianele lumii, în căutarea celor șapte minuni arhitectonice, și va ieși din stereotipia de până atunci, își va crește cu dragoste băiatul, Gregory, și va încerca chiar o relație cu o lesbiană, eșuată rapid, însă. Viața ca o călătorie plină de neprevăzut, dar și de farmecul unor priveliști noi, însoțită însă de constanta amărăciune că nu a fost așa cum și-ar fi dorit. Minunile adevărate ale vieții nu sunt cele care pot fi vizitate, nici înțelese, ci unele mult mai simple și mai enigmatice: cea primordială, faptul că te-ai născut, iar următoarea, aceea că poți fi iubit. Ceva din tristețea sa se transferă lui Gregory, un copil tăcut și inteligent, care, ca adult, devine tot mai interiorizat și preia ceva din încărcătura sentimentală a mamei. Adolescentul Gregory construiește avioane de jucărie și Jean intuiește că dragostea ei pentru zbor, care înseamnă libertatea absolută, așa cum i-a fost inoculată de povestirile aviatorului sinucigaș, trăiește în copil. Ajunsă la 99 de ani, Jean vrea să zboare alături de fiul ei, pentru a vedea de sus strălucirea soarelui pe care l-a iubit toată viața. Este călătoria vieții sale, alături de băiatul ei drag, într-un avion care i-a reamintit că zburăm adesea fără aripi. Până la prăbușirea finală.
