Muzician, autor de benzi desenate, membru al colectivului care a conceput şi desenat în 1983 emblema clubului Universitatea Craiova, mentor al organizării Agorei Artelor Arhitecturii… Acestea-s principalele pasiuni ale arhitectului Cristian Ciomu şi subiectul interviului GdS de astăzi.
I.J.: În recenta expoziţie retrospectivă „BDC 30“ v-am admirat una din pasiunile din anii liceului, benzile desenate. Acea epocă romantică de BD v-a folosit în cariera dumneavoastră de arhitect? De ce aţi încetat „producţia desenată“ după 1995? Există şi o perspectivă BD?
C.C.: Eu sunt un intelectual, prin educaţie şi profesie. Asta m-a făcut să nu pot sta departe de fenomenul cultural şi de arte în special – definite iniţial ca fiind în număr de şase: 1 – pictura, 2 – sculptura, 3 – arhitectura, 4 – muzica, 5 – dansul, 6 – poezia. Apoi numărul a început să crească: cinematografia a fost definită ca fiind a şaptea artă… fotografia – a opta artă şi, surpriză, banda desenată, a noua artă. Nu e greu de observat că artele noi care apar combină limbajul specific al celorlalte arte. Banda desenată este o combinaţie de text şi imagine – deci am putea spune că pictura şi poezia îşi dau întâlnire aici, dar nu lipsesc în totalitate nici celelalte arte, chiar şi muzica este integrată în ultima vreme de autorii BD, iar tehnologia nouă 3D o scoate din bidimensionalitate, conferindu-i o palpabilitate vizuală aparentă, ca şi sculptura.
Mi-a plăcut foarte mult o definiţie originală a artelor dată de o persoană anonimă pe internet : 1. să iubeşti… 2. să ierţi… 3. să înţelegi… 4. să ai grijă… 5. să zâmbeşti… 6. să trăieşti… 7. să apreciezi toate la justa lor valoare, pentru că nimic nu se întâmplă fără sens şi continuări…
Banda desenată este un produs cultural, născut cu sens şi care aşteaptă continuări, iar eu mă definesc acum ca un consumator frecvent al producţiilor BD – care au ajuns în multe ţări la cote artistice foarte înalte. Ocazional, în decursul timpului, am avut tentative de a-mi încerca puterile de creator de gen. Fiind dominat însă de ambiţia calităţii, dar şi de dorinţa recunoaşterii acesteia într-un cadru autohton real şi constant, în ceea ce priveşte banda desenată am simţit că nu se pot satisface aceste două condiţii în mod acceptabil şi am închis… temporar producţia. Totuşi, voi rămâne ataşat sentimental de banda desenată şi voi încerca să o servesc din nou, dacă se va ivi o ocazie favorabilă. Cred şi sper că există o perspectivă BD şi în România, deşi este foarte greu de recuperat acest mare handicap temporal, care până în prezent nu a generat decât creatori individuali, izolaţi, dar nu şi o generaţie de consumatori care să crească odată cu o producţie BD autohtonă, aşa cum a fost în lumea occidentală. Pot spune că experienţa mea din banda desenată chiar m-a ajutat mult în profesia de arhitect prin deprinderea unor abilităţi la desen, dar şi prin eliberarea imaginaţiei în această lume dominată de constrângerile sociale şi politice care la noi în România mereu au impus mediocritatea şi banalul. Arhitectul a luptat mereu cu aceste mentalităţi şi cu birocraţia şi, din păcate, de multe ori a ieşit învins. Eu păstrez credinţa şi dorinţa de a susţine cauza artei în meseria de arhitect şi voi lupta mereu pentru asta.
Profesia de arhitect se îmbină foarte bine cu aceea de muzician
I.J.: O pasiune a studentului Cristian Ciomu, pe care însă n-aţi părăsit-o, este muzica: aţi fost membru fondator al formaţiei Basorelief, iar acum sunteţi membru al formaţiei OPUS 1,61. În birou, dacă informaţia este exactă, aveţi trei clape. Muzica vă relaxează, vă inspiră proiecte…?
C.C.: Grupul Basorelief s-a născut în toamna anului 1977 din pasiunea pentru muzică a patru craioveni, vechi prieteni, ajunşi studenţi la Bucureşti: doi la Arhitectură, Iulian Vrabete şi cu mine, Edi Bălaşa la Medicină, Relu Biţulescu la Arte Plastice. Debutul s-a produs în Club „A“, locul unde avangarda jazz-rockului românesc se întâlnea permanent pentru a-şi prezenta producţiile în concerte urmărite de studenţii arhitecţi şi prietenii lor. Aveam ambiţii foarte mari şi consideram muzica doar ca o formă de artă pură eliberată de orice fel de ingerinţe comerciale. Am primit şi un set de instrumente foarte bune de la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa“, care însă făcea presiune asupra noastră de a părăsi Clubul „A“, cu promisiuni de turnee prin ţară şi vara pe litoral şi de a câştiga bani, dar şi cu obligaţia de a face o altă muzică – „dansantă“ – „comercială“, ceea ce pentru mine era un compromis prea mare. Am rămas fidel Clubului „A“, şi în toamna anului 1978 am înfiinţat grupul OPUS 1,61, format din trei studenţi arhitecţi: Cristian Ciomu – claviaturi, Iulian Racu – chitară, vioară, voce, Cătălin Sârbu – chitară, la care s-au alăturat studenţi din facultăţi tehnice şi conservatorişti: Eugen Chiorean – bas, Ionel Petrov – tobe, Liviu Pop – tobe, Lucian Rusu – tobe, Marian Vasile – percuţii. Stilul trupei era jazz-rockul progresiv, care domina preferinţele publicului în acea perioadă.
Piesele realizate de OPUS 1,61 erau numai compoziţii proprii, care se numeau: Rapsodia nr. I, nr. II şi nr. III (Ciomu); Dansul nr. I , nr. II şi nr. III (Racu); La mijloc de bun şi rău (Racu – Ciomu – Sârbu), Jocul cu mărgele de sticlă (Ciomu) etc. Festivalul Club „A“ din iunie 1979, organizat la Sala Palatului, a durat o săptămână, cu participarea unor trupe excepţionale, şi a adus grupului OPUS 1,61 trofeul revistei Amfiteatru. Au mai fost numeroase prezenţe la festivaluri şi concerte în Bucureşti, Braşov, Sibiu, Craiova, chiar şi Baia Mare (aflată la 14 ore de mers cu trenul) .
„Jocul cu mărgele de sticlă“ – titlul unei compoziţii OPUS 1,61 prezentate pe scena Sălii Palatului la festivalul Club „A“ din 1979 a fost inspirat de romanul omonim al lui Hermann Hesse, legătura între spiritul OPUS 1,61 şi tema acestui roman fiind fundamentală. Romanul creează un univers fascinant: lumea a renunţat la valorile materiale şi a creat, undeva în Germania, o provincie în care singura realitate o constituie spiritul. Muzica, matematica, filosofia sunt aici mai importante decât aurul, puterea sau plăcerea după care aleargă lumea de afară. Cea mai importantă creaţie a acestei utopii a spiritului o reprezintă jocul cu mărgele de sticlă, o disciplină care combină întreaga creaţie spirituală a omenirii într-un joc gigantic care se bazează pe conexiuni, teme şi spiritualitate. Ne aflam în perioada dictaturii comuniste, dar într-un mediu artistic şi muzical excepţional, Clubul „A“, iar grupul OPUS 1,61 a definit „Jocul cu mărgele de sticlă“ – un concept demn, puternic, capabil să ne ajute să găsim lumea cea adevărată, singura care poate să mulţumească sufletul omului artist. În toamna anului 1980, la terminarea facultăţii de arhitectură, am fost repartizat în Craiova şi activitatea OPUS 1,61 în Club „A“ a încetat, ştafeta şi instrumentele fiind preluate de Iulian Racu, cu grupul Timpuri Noi.
Nu am abandonat însă muzica niciodată; profesia de arhitect se îmbină foarte bine cu aceea de muzician. Instrumentele mele cu claviaturi în număr total de şapte, din generaţii mai vechi sau foarte noi (din care trei se află, într-adevăr, în biroul meu de la firmă), se combină acum cu tehnologia digitală şi îmi permit să creez şi să înregistrez lucrări complexe. Am realizat şi muzică de teatru, împreună cu regizoarea Cristina Ioviţă la Bucureşti la Teatrele Podul, Casandra, Grădina Icoanei şi Comedia, la Teatrele Naţionale din Iaşi, Suceava, Sibiu, Piteşti, cel mai recent fiind spectacolul „ROMÂNIA III“, la Teatrul Prospero din Montreal (Canada), muzica regăsindu-se pe CD-ul „Lupii“.
Cu Teatrul de păpuşi din Craiova am realizat spectacolul „Alice în ţara minunilor“ în variantă live, în 1985, şi am fost în turneu în fosta Iugoslavie. Muzica este pentru mine inspiraţie, relaxare, dar, de fapt, o profesiune de suflet.
Pe 1 august, RĂSCRUCIUL DE 10 ANI
I.J.: Rămânând în sfera pasiunilor dumneavoastră, ar trebui să vă întreb şi despre ceea ce generic numiţi Agora Artelor Arhitecturii, despre acele inedite evenimente culturale denumite Răscruci, organizate de vreo 10 ani şi în care artiştii îşi demonstrează dimensiuni creatoare oarecum necunoscute. Ce cuprinde ediţia din acest an?
C.C.: Conceptul muzical „OPUS 1,61“ (opus = operă, 1,61 = proporţia de aur ) l-am reluat după anul 2002 în Craiova cu prieteni artişti plastici, muzicieni, actori, arhitecţi, sub denumirea: RĂSCRUCI = intersecţia artelor, un fel de atelier de creaţie tematică şi spontană, unde, pentru câteva ore, muzica, poezia, teatrul materializează sonor mesajul lucrărilor de artă plastică expuse şi care se desfăşoară sub forma unei comunicări directe într-un spaţiu neconvenţional în care se poate genera simţire, inspiraţie pentru artişti, denumit simbolic: „AGORA ARTELOR ARHITECTURII (A.A.A.)“. În Craiova au fost desfăşurate la: Sediul A.A.A. din Calea Unirii 64 C, Muzeul de Artă „Jean Mihail“, grădina fostului Palat Alexandrescu – azi TVR Craiova, Parcul „Romanescu“ (cu cele 3 RĂSCRUCIURI ALE APELOR), Teatrul Liric, Palatul Pleşa – Biblioteca Omnia, Librăria C’Arte, dar şi în Bucureşti – Studioul ATELIER 35, în Râmnicu Vâlcea – Hala de ţevi preizolate şi Casa Simian, în Gorj, la Casa Brâncuşi din Peştişani şi Hobiţa.
PRIMUL RĂSCRUCI – 1 august 2002 a prezentat: ARMONII ETERNE, cu Victor Gomoiu bariton la Opera Română, MITOGRAFII – de Silviu Bârsanu, artist plastic, CASE VECHI ŞI JAZZ de Cristian Ciomu; AL II-LEA RĂSCRUCI, 14 septembrie 2002, l-am dedicat monumentelor şi Târgului vechi al Craiovei; AL III-LEA RĂSCRUCI – 28 noiembrie 2002 – denumit şi „Chinurile Paradisului Unic al Libertăţii Imaginare a Intelectualului“ a abordat tema TABUURILOR ÎN ARTĂ , a relaţiei ARTĂ -SEX – SIMBOLURI – FORME – LIBERTATE. Răscruciurile au fost mediatizate de presa şi de televiziunile locale şi naţionale. Până în prezent au fost peste 35 de RĂSCRUCIURI, care au beneficiat de sprijinul şi contribuţia multor personalităţi artistice din Craiova, din ţară, dar şi din străinătate, precum marele pianist francez Mark Vella, supranumit „pianistul nisipurilor“ şi grupul „La Caravane Amoureuse“, care au fost prezenţi la „AL DOILEA RĂSCRUCI AL APELOR“, 20-21 mai 2006, în Parcul „Romanescu“ – Craiova.
Grupul OPUS 1,61 în prezent se compune din Cristian Ciomu – claviaturi, percuţii, Ilinca Zamfir – mezzosoprană vocal, Iulian Albu – chitări şi colaboratorii: Mircea Suchici – violoncel, Oana Stancu – poezie, vocal, Silviu Bârsanu – fluiere, percuţii, Mihai Trifan – instrumente originale/şoc. Pe 1 august vom organiza RĂSCRUCIUL DE 10 ANI, la sediul nostru din Craiova, Calea Unirii 64 C, şi sperăm să fie prezenţi mulţi craioveni care iubesc arta şi experimentele noastre, pentru că vom avea multe surprize. Acest RĂSCRUCI va continua pe 3 august, la Galeria de Artă din Piaţa Prefecturii, unde Silviu Bârsanu promite să „îngheţe“ audienţa în plină caniculă, cu ultimele sale creaţii de artă plastică, iar noi îl vom seconda sonor – un alt moment UNIC pe care prezenţa prietenilor craioveni dorim să-l onoreze, cu plăcere şi bucurie.
Craiovei îi trebuie un nou Romanescu sau poate un primar neamţ
I.J.: Să trecem de la sufletul de artist la arhitectul Ciomu: ce vă deranjează în oraşul nostru, care clădiri vechi „plâng“ în Bănia de astăzi? Şi ce vă place, adică sunteţi mândru de ceea ce s-a făcut în Craiova de azi?
C.C.: Eu consider că toţi craiovenii trebuie să cunoască patrimoniul arhitectural al Craiovei, ca şi istoria ei. Este un semn de preţuire şi respect să cunoşti valorile oraşului în care locuieşti, evoluţia şi raţiunile dezvoltării sale, pentru a putea continua această operă nobilă – spun aceasta pentru că eu sunt arhitect, profesiune care mă obligă să studiez oraşul şi să-i cunosc devenirea urbanistică, dar în acelaşi timp i-am cunoscut şi MAREA DURERE, aceea de a pierde mereu ceva pentru a câştiga altceva – aceasta este drama Craiovei, neputinţa ei în faţa „marilor arsuri“, războaielor pustietoare, cutremurelor, politicilor imbecile, dar mai ales în faţa prostiei născute din necunoaşterea şi orgoliul propriilor ei cetăţeni, fapt pentru care nu mai avem azi nici HANUL HUREZ, nici BISERICA „SF. DUMITRU“ a lui Matei Basarab, nici RĂSCRUCIUL MARE, nici ULIŢA MARE cu casele ei mândre, nici CASA COŢOFEANU, nici MONUMENTUL INDEPENDENŢEI „ASTA-I MUZICA CE-MI PLACE“ al lui Pavelescu Dimo, nici FÂNTÂNA CU ŢEAPĂ de lângă Parcul Bibescu, nici sculpturile lui Rafaello Romanelli de pe monumentul funerar al lui Vorvoreanu din cimitirul Ungureni, nici CASA ORMAN… Ca şi multe, multe alte monumente care au dispărut, altele care îşi asteaptă tăcute ceasul cel din urmă şi altele, chiar mai rău, se transformă sub ochii noștri în ceva „nou şi pestriţ“, după „gustul“ noilor stăpâni (vezi cazul SĂLII MAURE de la HOTEL MINERVA). Ne trebuie un nou Romanescu sau poate un primar neamţ, ca al Sibiului, care să înceapă şi în Craiova o luptă dură împotriva celor care o distrug rânjind (sau râgâind) şmechereşte, satisfăcuţi: „NOI ŞTIM CE AVEM DE FĂCUT, NU AVEM NEVOIE DE COMPLICAŢII ŞI POVEŞTI DE PE VREMEA LU’ MAMA MARE“.
I.J.: Craiova este un oraş cu o zestre arhitecturală destul de importantă. Ca preşedinte al Asociaţiei „Podul lui Apollodor“, ce credeţi că s-ar impune în acest moment pentru protejarea monumentelor?
C.C.: Starea monumentelor arhitecturale este REA, cu unele mici excepţii care confirmă regula. Această constatare nu este nouă şi nici nu mai surprinde pe nimeni. Poate că una dintre cauzele înstrăinării monumentelor faţă de conştiinţa craioveanului de rând este această aparentă stare ponosită a lor; monumentele sunt „zdrenţăroase“ şi lovite de trecerea timpului care a lăsat urme adânci. Lipsa unor acţiuni competente de reparare sau restaurare, ci doar intervenţii grosolane şi neprofesioniste au făcut mai mult rău decât bine, RĂU CARE S-A ACUMULAT, devenind ireversibil.
Aceasta este urmarea „politicii de neintervenţie“ a edililor, discret disimulată în formula „nu avem fonduri“, care în final duce la desfiinţare şi înlocuirea monumentelor în cauză cu ceva „nou“, care în mintea unora este asociat cu ceva „mai bun“: SĂ SCĂPĂM DE VECHITURI ŞI SĂ FACEM NOI CEVA MAI BUN.
Administraţia municipiului Craiova trebuie să aibă un program concret în care să apară priorităţile şi eşalonarea în perspectivă a obiectivelor din categoria monumente şi să colaboreze cu instituţii şi persoane competente, dar şi cu asociaţiile neguvernamentale de profil cum este şi Asociaţia pentru protejarea monumentelor din Oltenia „PODUL LUI APOLLODOR“ şi altele similare. Un rol aparte îl joacă mass-media, care pot să facă cunoscute problemele monumentelor, ca şi valoarea lor, opiniei publice craiovene şi oltene. Iniţiative cu şanse de succes pot avea asociaţiile sau echipele alcătuite din toate categoriile enumerate anterior, dar şi politicienii de bine care vor să se implice real în această problemă complexă, chiar complicată şi foarte scumpă, cu condiţia ca acest lucru să nu se transforme în lozinci şi campanie electorală. Mă voi implica în toate activităţile care ţin de evoluţia urbanistică a municipiului Craiova, dar şi de punerea în valoare şi transmiterea în bune condiţiuni a moştenirii patrimoniale şi sper ca prin ASOCIAŢIA „PODUL LUI APOLLODOR“ să contribui direct la acţiunile de prezentare, informare și dezbatere a problemelor monumentelor Craiovei şi Olteniei şi să finalizăm programe complexe de restaurare şi refacere a unor monumente în zona Târgului – Piaţa Elca, a Parcului „Romanescu“ şi a celor două răscruciuri de odinioară.
Sper ca Universitatea să revină cât mai repede în fruntea fotbalului
I.J.: În primăvara anului 1983, înainte de „dubla“ Universităţii cu Benfica, aţi făcut parte din colectivul care a reconceput sigla (emblema, stema) Universităţii. Leii alb-albaştri jucau pe atunci în semifinalele Cupei UEFA, acum, deocamdată, „jucăm“ prin tribunale şi pe la emisiunile „replay“… Aveţi vreun comentariu de făcut despre echipa noastră legendară?
C.C.: Da, aşa este. Practic, am conceput şi desenat atunci noua emblemă a clubului Universitatea Craiova, club în fruntea căruia era echipa de aur a fotbalului românesc. Pe 20 aprilie 1983 urma să aibă loc meciul retur al Universităţii cu Benfica Lisabona din semifinalele Cupei UEFA, primul mare succes de Club „A“l fotbalului românesc. Echipa noastră avea şanse mari de a se califica în finală pentru că la Lisabona, în primul meci, a fost 0-0, iar acel meci retur renăştea speranţa unei mari performanţe la care visa fotbalul românesc. Universitatea Craiova era iubită de toată ţara – practic era şi baza pe care se alcătuia echipa naţională a României. „Leii din Bănie“ era denumirea simbolică a echipei. De aceea, în centrul emblemei am aşezat un leu – acelaşi care era prezent şi pe stema judeţului Dolj, cu sabia în mâna dreaptă gata de luptă -, dar acum avea şi o minge de fotbal la picior. Leul este încadrat de un mare „U“ – care simboliza un stadion, alcătuit din cinci linii şi semicercuri concentrice, cinci fiind numărul secţiilor sportive ale clubului Universitatea, iar la partea superioară textul „CRAIOVA“ este realizat într-o grafică similară. Emblema nouă a apărut pe programul meciului retur cu Benfica şi pe fanioanele oficiale, dar şi pe steguleţele care însoţeau cele peste 30.000 de bilete. Am fost fericit că mi s-a oferit această şansă şi am putut contribui şi eu puţin la acest moment magic al sportului craiovean. Din păcate, neglijenţa şi superficialitatea unor jurnalişti de atunci au făcut să apară un articol în ziarul Înainte care nominaliza eronat alte persoane ca autori ai noii embleme, eu fiind omis. Deşi i-am semnalat ziaristului de la Înainte această eroare, niciodată ziarul nu a mai dat o rectificare.
După 25 de ani, când lucrurile păreau uitate şi îngropate, nişte ziarişti tineri, cu spirit profesionist adevărat, au reluat cazul şi au restabilit adevărata poveste a realizării emblemei Universităţii Craiova. Eu deţin multe materiale – fanioane, programe, fotografii legate de naşterea emblemei şi momentele de glorie ale Universităţii Craiova pe care le-am prezentat în articole şi la câteva emisiuni TV pe această temă.
Situaţia grea prin care trece azi clubul de fotbal, echipa fiind practic desfiinţată, este o ruşine care îmi umple sufletul de suferinţă. Sper din toată inima ca Universitatea Craiova să revină cât mai repede în fruntea fotbalului românesc, acolo unde cândva a strălucit cu performanţe extraordinare.
I.J.: Sunteţi sărbătorit de câteva ori pe an: în afară de ziua de naştere, mai sunteţi felicitat şi de cele trei zile onomastice, dumneavoastră având trei prenume de sfinţi: Mihail Cristian Petre! Cum faceţi faţă acestor „răscruci“?!
C.C.: Este foarte adevărat – părinţii mei au fost foarte generoşi înzestrându-mă cu atâtea nume de sfinţi şi nu i-am auzit niciodată regretând că a trebuit în fiecare an să mă sărbătorească de… patru ori! După ce am mai crescut, am început să suport singur „preţul“ acestor sărbători. Multă vreme – în perioada comunistă – sfinţii erau sărbătoriţi „prin muncă“ – şi era prilej de „mici“ chermese spontane care întrerupeau programul şi sabotau construirea socialismului. Locul meu de muncă a fost Institutul de Proiectări Judeţene Dolj şi îmi amintesc că de multe ori Crăciunul, care era şi Sf. Cristian, îl petreceam la birou, „muncind“ cu cozonaci, prăjituri şi un vin bun. La fel era treaba şi cu ceilalţi doi sfinţi, dar şi cu ziua de naştere. Azi, sărbătorile şi sfinţii s-au liberalizat şi sunt cu roşu în calendar, munca fiind interzisă. Pentru mine, care nu fac parte din sistemul bugetar, toate sărbătorile le fac pe timpul şi pe banii mei, dar mă bucur mereu de prezenţa prietenilor buni şi adevărați şi asta îmi dă curaj să perseverez şi să trec şi eu cu roşu aceste sărbători în agenda personală.
I.J.: Ca o pată de culoare a interviului: ce grad de rudenie aveţi cu „celebrul“ dr. Ciomu?!
C.C.: Este un paradox. Port acest nume de origine aromână – pe bunicul meu îl chema chiar Naum Ciomu, era din Molovişte – Macedonia, dar încă nu ştiu ce fel de rudă sunt cu doctorul Naum Ciomu, de pe urma căruia am „beneficiat“ în ultima vreme, fară nici un efort, de o „reclamă“ gratuită impresionantă şi impresionabilă. Eu sunt un simplu arhitect şi regret că nu mi-am luat doctoratul (în arhitectură) ca să pot să adug pe cartea mea de vizită: „dr. Ciomu“. Mă gândesc însă că acest fapt aş putea să-l remediez în viitor – fără a plagia bineînţeles! Doctorul Naum Ciomu, din câte ştiu eu, e bucureştean şi, până la evenimentul care l-a făcut atât de celebru, era un „simplu“ cadru universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, cu zeci de titluri şi lucrări ştiinţifice, dar şi un chirurg cu sute de operaţii reuşite la activ. Despre aceste lucrări presa nu a apucat să scrie aproape nimic (aceste subiecte fiind banale ), dar a fost suficient ca respectivul doctor să taie în trei… secunde organul sexual al unui bărbat şi a devenit, instantaneu, cel mai mediatizat doctor din România şi chiar din lume. Internetul o poate confirma. Celebritatea apare instantaneu atunci când ucizi, violezi, baţi, înjuri, furi sau câştigi la loto. „Celebritatea“ primită de mine de la dr. Naum Ciomu este un alt paradox. Un profesor de la şcoala de arhitectură făcea un comentariu interesant apropo de doctori şi arhitecţi: „un doctor într-o viaţă poate să omoare zece, poate 100 de pacienţi, în timp ce un arhitect are şansa să omoare un oraş întreg“. Avem, într-adevăr, în această profesiune, şansa „să lucrăm“ la scară mare fără ca lumea să observe acest lucru şi să se îngrijoreze. Deci, atenţie români, staţi cu ochii pe noi şi nu ne lăsaţi să ne facem de cap!
