Corupţia este un fenomen care se lipeşte de cei aflaţi la guvernare, de cei care deţin pârghiile puterii şi de cei care pot să decidă în legătură cu folosirea bugetului de stat, a declarat, într-un interviu pentru Mediafax, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Daniel Morar.
Reporter: În data de 12 august – când vă expiră delegarea la conducerea DNA – se împlinesc exact şapte ani de la numirea ca procuror-şef al acestei instituţii specializate. A devenit DNA instrumentul de lucru împotriva corupţiei? Ca să-l citez pe consilierul preaderare spaniol David Madero, desemnat pentru sprijinirea înfiinţării instituţiei.
Daniel Morar: Da, a devenit. Şi nu doar pentru consilierul David Martinez Madero, ci şi în viziunea Comisiei Europene şi a experţilor Comisiei Europene. Vedeţi că în ultimul raport de ţară se spunea că performanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie în investigarea cazurilor de mare corupţie poate fi considerată unul dintre bunurile câştigate, unul dintre cele mai de seamă lucruri din România postaderare. Deci categoric că DNA-ul este perceput acum şi de partenerii externi, şi de public, şi de corpul magistraţilor în ansamblu ca instrumentul care trebuie să combată corupţia la nivel înalt în România.
Rep.: L-am indicat pe procurorul spaniol pentru că a fost singura persoană care a recunoscut că fostul PNA avea ciuntite competenţele şi că practic din 2005 s-a văzut clar voinţa ca acest instrument să devină unul chiar de combatere a corupţiei…
D.M.: Da, el a fost, din partea Spaniei, partenerul nostru în programele de twinning, el ştia că, odată cu decizia Curţii Constituţionale, care spunea că PNA nu mai poate cerceta parlamentari, competenţele sunt ciuntite. Adică aveam un Parchet specializat, un Parchet dotat pentru a instrumenta astfel de cazuri, dar nu avea competenţa şi, într-adevăr, în toamna lui 2005, când s-a schimbat competenţa, s-au operat modificări în organizarea şi funcţionarea PNA-ului, transferându-se în DNA, s-a redobândit şi această competenţă, de a cerceta parlamentarii. Acum, privind în urmă, dar şi văzând unde ne situăm, ne dăm seama sau ne putem închipui ce ar fi reprezentat DNA-ul fără acea competenţă. Ar fi fost foarte puţin, extrem, extrem de puţin.
Rep.: În urmă cu cinci ani s-a impus acest Mecanism de Cooperare şi Verificare, s-au impus condiţionalităţi. DNA şi-a îndeplinit aceste condiţionalităţi? Consideraţi că acest mecanism ar trebui menţinut?
D.M.: Da, şi le-a îndeplinit treptat, treptat. Nu trebuie să uităm că înainte de 2007 au fost acele rapoarte de preaderare în care se vorbea despre activitatea Parchetului Naţional Anticorupţie, în care erau criticate punctele slabe, adică se vorbea de o competenţă foarte extinsă a PNA, faptul că se ocupa de fapte mărunte şi că nu se focusa pe combaterea marii corupţii. Apoi era criticată în acele rapoarte din 2005 şi 2006, mai exact din 2005, modalitatea de numire a procurorului general şi a procurorului-şef al PNA, a procurorului general al PNA – că era procurorul general atunci – spunând că au fost aduşi oameni al căror CV nu îi recomanda neapărat pentru acele funcţii.
Iată deci că modalitatea de numire a acestor două funcţii foarte importante în Ministerul Public revine după şapte ani în actualitate. Apoi, deci la acea dată 2004, 2005, 2006, în rapoartele de preaderare, DNA, PNA nu era o instituţie lăudată, era, dimpotrivă, o instituţie la care experţii europeni vedeau neajunsuri, vedeau racile. 2007, 2008, 2009 – odată cu investigarea cazurilor importante şi mai târziu 2009, 2010, 2011, odată cu hotărârile judecătoreşti definitive de condamnare a unor persoane cu înalte funcţii publice şi politice – s-a văzut că DNA este o instituţie matură şi că în fiecare an convinge prin anchetele pe care le desfăşoară şi prin soluţiile pe care le obţine.
Rep.: Credeţi că trebuie schimbată procedura de numire a procurorilor-şefi, a procurorului general?
D.M.: Noi am susţinut tot timpul ca această procedură să rămână aşa, pentru că în această procedură sunt implicaţi cei trei mari actori. Care să spunem că au un cuvânt de spus în procedură, în numirea capilor justiţiei române, dacă ne referim la procurori: avem un ministru de justiţie care propune, avem un CSM ales, care-şi dă un aviz, e adevărat că un aviz consultativ, dar e un aviz care contează, şi avem pe preşedintele României, care realizează procedura, numeşte sau respinge cererea, aşa cum s-a întâmplat. Deci cred că, dacă se ţine cont de toţi cei trei actori, poate fi o procedură completă.
Rep.: Revenind la marea corupţie. Cum vedeţi condamnarea fostului premier Adrian Năstase – caz calificat de europeni, şi nu numai, ca fiind de înaltă corupţie? De altfel, de-a lungul anilor, s-a spus că Năstase ar fi simbolul corupţiei din România. Care este opinia dumneavoastră?
D.M.: Eu vă vorbesc doar despre soluţie. Că este o soluţie pe care procurorii au dorit-o, au susţinut-o şi au cerut-o. Asta face un procuror: instrumentează dosare, susţine condamnarea atunci când e convins că există probe de vinovăţie şi se bucură atunci când instanţele de judecată îi confirmă dosarul. Arată că dosarul a fost unul serios, că s-a bazat pe probe. Acum, restul nu vreau să comentez…
Rep.: V-aţi aşteptat totuşi la o decizie de condamnare, cu executare, având în vedere că, în fond, erau două opinii pentru condamnare şi una pentru achitare…?
D.M.: Da, dar nu ne putem uita sau nu putem fi lămuriţi foarte exact în funcţie de atitudinile judecătorilor de la prima instanţă sau de la instanţa de recurs. Ne arată istoria soluţiilor primite că lucrurile sunt atât de diferite, de la un caz la altul. În această situaţie, procurorii au obţinut din prima fază condamnarea cu închisoare, acelaşi lucru l-am susţinut şi în recurs. Contează că s-a obţinut şi nu ce am crezut noi că putem sau nu obţine. Evident că noi am crezut că putem obţine, din moment ce am solicitat.
Rep.: Ce aţi gândit când aţi aflat de tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase?
D.M..: Păi, vă spun ce am mai spus, nu este singurul caz în care persoane care sunt subiecţii unor cercetări penale sau care au fost condamnate în diverse grade de jurisdicţie recurg la asemenea gesturi. Altminteri, amănunte nu ştiu, nu noi investigăm această tentativă de sinucidere şi nu pot să mă pronunţ. Dar cazul nu este singular. Ca procuror, de-a lungul acestor ani am avut oameni care au avut momente de genul ăsta, au avut tentative de suicid. Unii au şi reuşit.
Rep.: În dosarul Flota, deşi restituit de instanţa supremă pentru neconformitate, DNA a infirmat soluţia dată, iar în baza unei expertize s-a apreciat că nu există prejudiciu. Voci, mai ales din zona politică, susţin că a fost o soluţie politică. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
D.M.: Da, acuma trebuie întrebat care soluţie a fost politică – a procurorului, a instanţei…?!
Rep.: A procurorului.
D.M.: Deci, vedem că nici în acest caz nu e nimic diferit, sunt foarte multe situaţii în care procurorii DNA sunt acuzaţi că dau soluţii politice sau că fac dosare politice şi vă spun ce am spus de fiecare dată: sunt dosare cu oameni politici, punct.
Rep.: În 2007, percepţia era că DNA cercetează doar politicieni din partidul de guvernământ, respectiv PNL. Azi, DNA e suspectat că doar din PDL…
D.M.: E bine, zic eu, pentru că atâta timp cât eşti acuzat şi de unii, şi de alţii înseamnă că îţi faci treaba, înseamnă că nu alegi atunci când faci aceste investigaţii, nu alegi pe criterii politice şi că singurul criteriu este cel al existenţei sau nu a unei fapte penale. Aşa este, am explicat de atâtea ori, corupţia este un fenomen care se lipeşte de cei aflaţi la guvernare, de cei care deţin pârghiile puterii şi de cei care pot să decidă în legătură cu folosirea bugetului de stat. În 2005, 2006, 2007, 2008, în general, dosarele s-au referit la fosta guvernare 2000-2004. Iată că, după guvernarea altor partide politice, au venit şi dosarele celor care au guvernat în perioada 2004-2010. Vedem acum hotărârile judecătoreşti de condamnare că vin atât în ceea ce-i priveşte pe membrii unui partid, cât şi pe membrii altui partid.
Dacă ne uităm la recentele condamnări, şi mă refer la condamnările din anul 2012 în prima parte, vedem că cei care au intrat în închisoare, în acest început de an, sunt de la toate cele trei mari partide din România. Şi avem cinci – doi miniştri, un secretar de stat, doi parlamentari – în închisoare în acest moment şi uitaţi-vă la ei şi vedeţi că provin de la toate partidele politice.
Rep.: Ce credeţi că se va întâmpla cu DNA după plecarea dumneavoastră?
D.M.: Sper să nu se întâmple nimic rău şi sper ca şeful DNA şi adjuncţii lui şi cei care vor conduce instituţia de aici încolo să fie oameni aleşi pe criterii de competenţă, după proceduri transparente – aşa cum spune şi raportul Comisiei Europene, aşa cum promite şi ministrul justiţiei – şi care să desfăşoare o activitate în aceiaşi parametri. Pot fi diferenţe de optică managerială, dar în linii mari un procuror asta face: investighează infracţiuni, investighează în cazul nostru cazuri de corupţie. Sper ca această activitate, care e apreciată, să nu sufere, în sensul negativ, odată cu numirea unor noi şefi. Pentru că, în această perioadă, DNA, spun eu, şi-a găsit identitatea, este apreciată şi nu văd de ce ar trebui să schimbe un lucru bun.
Rep. În 2007 aţi avut un caz privind fraudarea examenului de procurori-şefi. Credeţi că este o chestie de nărav, de sistem? Se vorbea la un moment dat de grup de influenţe juridico-politice, credeţi că s-a reactivat, având în vedere că s-a schimbat puterea?
D.M.: Eu cred că magistraţii se uită prea mult la schimbările politice sau cred şi acceptă că în prea mare măsură destinul unei instituţii juridice depinde de politicieni. Şi sunt sigur că foarte des magistraţii discută despre cei care vin la putere, despre cei care pleacă de la putere şi despre repercusiunile pe care aceste schimbări le-ar putea avea cu privire la activitatea unei instituţii judiciare. Până la urmă, e evident că factorul politic influenţează modul cum se desfăşoară o anchetă penală, pur şi simplu dând o lege, schimbând o lege ş.a.m.d., asigurând sau neasigurând finanţarea. Dar cred că magistraţii trebuie să fie mai ocupaţi de ceea ce fac ei în interiorul sistemului şi trebuie să ţină cont de faptul că până la urmă toate investigaţiile penale, dacă ne referim doar la justiţia penală, se desfăşoară de către procurori şi de către ofiţeri de poliţie (judiciare), dar ei sunt sub ordinea procurorilor.
Mai departe, că toate verdictele penale se dau de către judecători, deci nu au cum să intervină politicienii sau cei din afara sistemului în mod direct în judecarea unei cauze, repet, indirect, schimbând legi, aia e o problemă de sistem. De aceea nu-i înţeleg pe aceşti colegi sau foşti colegi care încearcă – făcând abstracţie de un caz anume – să ocupe funcţii prin negocieri netransparente. Este normal ca toată procedura să fie transparentă, e normal să te vadă şi CSM, să te vadă şi ministrul, să te vadă şi preşedintele şi să decidă, dar pe nişte criterii bine stabilite şi mai ales pe baza unui CV şi să nu se facă aceste negocieri în restaurante sau în subteranele vieţii juridice.
Rep.: La nivelul structurilor europene se tot vorbeşte despre faptul că România este considerată o ţară coruptă. Ce putem face să scăpăm de această legendă? Chiar în raportul MCV se invocă un sondaj, potrivit căruia 67 la sută dintre români consideră că fenomenul corupţiei a crescut în ultimii trei ani, că peste 90 la sută dintre români sunt îngrijoraţi de aceasta. Raportându-ne la alte state europene …
D.M.: Pornind de la faptul că e o fărâmă de adevăr în acest lucru, că percepţia populaţiei asupra corupţiei reflectă o realitate, nu e tot una cu corupţia şi nu înseamnă că îşi găseşte o corelare expresă în datele statistice legate, de pildă, de activitatea noastră sau de soluţiile pronunţate de instanţă. Sunt multe de făcut, ar trebui să fie politici de prevenţie clare, pe care să le ducă, ştiu eu, Ministerul de Justiţie, pe care să le ducă Ministerul de Interne, ei mai şi duc, au anumite campanii. Există măsuri administrative în cadrul fiecărei autorităţi publice, că e centrală, că e locală, în cazul fiecărui minister şi abia în ultimă instanţă se combate corupţia prin mijloace de drept penal.
Din păcate, în ultimii ani aţi văzut că se combate în principal prin mijloace de drept penal corupţia şi nu e lucrul cel mai eficient. Bun, se ajunge la rezultate care, haideţi să spunem, şochează sau trezesc o temere în rândurile celor care sunt dispuşi să comită asemenea fapte, dar nu e suficient pentru că se pare că acest fenomen este mai răspândit decât pot procurorii şi poliţiştii să combată, să surprindă, să identifice. Iarăşi, uitaţi-vă la metodologia pe care o urmează de regulă TI, la răspunsurile date. Foarte mulţi din cetăţenii români spun „da, există corupţie în România“ ş.a.m.d. Sunt întrebaţi de unde ştiu, ai avut un caz, te-ai confruntat direct, răspunsurile date sunt: „nu am avut, dar mi-a spus x“ sau „am avut“. Şi sunt foarte multe persoane dispuse să dea mită pentru a-şi rezolva o chestiune la ghişeu, ne referim la corupţia mică, dar în acelaşi timp ştie că e nelegal, ştie că nu face decât să pervertească un mediu normal, dar în acelaşi timp, când răspunde la interviuri, spune „da, este corupţie în România“, şi spune într-o notă critică. Dar poate că ar trebui să facem în aşa fel încât să nu mai oferim mită, să nu mai dăm mită, să stăm şi să ne obţinem documentele în modalitate legală.
Foarte mulţi oameni de afaceri spun în interviuri că nu au ce să facă, că trebuie să dea mită pentru a-şi desfăşura activitatea în condiţii de eficienţă pentru ei. Pot fi înţeleşi într-o anumită măsură, dar dacă fiecare din oamenii ăştia de afaceri ar refuza să dea mită, probabil că până la urmă n-ar avea ce să facă şi până la urmă le vor emite actele, autorizările, vor emite anumite acte. E o dorinţă a fiecărui cetăţean de a-şi rezolva treaba mai repede, de a obţine autorizaţie peste rând, de a obţine autorizaţie de construire în detrimentul vecinului lui sau în detrimentrul concurentului în afaceri. Deci, nu e o vină doar a organelor judiciare sau a organelor statului care nu reuşesc să combată corupţia. E o chestiune de mentalitate, care în acest moment e combătută, din păcate, mai mult prin mijloace penale şi e insuficient.
Rep.: Ce vă reproşaţi?
D.M.: Sigur, pot fi multe de reproşat, mă gândesc că strict profesional ce mi-ar fi plăcut să fac mai mult ar fi fost să avem, după aceşti şapte ani, o cazuistică mai bine conturată pe frauda în achiziţii publice. Din punctul meu de vedere, e un domeniu aproape descoperit, perfect descoperit. Puţinele dosare pe care le-am trimis în instanţă, că până la urmă nu sunt multe – şi nu mă refer doar la DNA, pentru că sunt şi de competenţa parchetelor obişnuite, în funcţie de criteriul valoric – nu s-au finalizat cu condamnări sau s-au finalizat cu foarte puţine condamnări şi e nereprezentativ procentul de condamnări la ansamblul fenomenului. E nereprezentativ şi raportat la dosarele care sunt acum în instanţă, pentru că majoritatea nu au o soluţie.
Apoi am avut dosare pe care noi, procurorii, le-am constatat soluţii clare, „dosare-şcoală“ de fraudare a procedurilor de achiziţie publică cu prejudicii semnificative aduse bugetului statului şi care s-au finalizat, din păcate, cu hotărâri definitive de achitare. E un fenomen prin care statul român, ca orice stat, de altfel, pierde extrem, extrem de mulţi bani. Iarăşi nu e vorba doar de combaterea acestui fenomen prin mijloace penale şi trebuie să vă spun că dificultatea magistraţilor propuşi este cu atât mai mare cu cât nu există incriminată nicăieri în legislaţia română, nici în cea generală, nici în cea specială, o infracţiune specifică, care să combată frauda în achiziţii publice. Trebuie să mergem la un text general de abuz în serviciu, ceea ce nu e în regulă, adică nu contribuie nicidecum la limpezirea fenomenului.
Dacă v-aţi uitat şi în raportul de ţară, şi experţii europeni ne spun că statul român are o problemă cu controlul achiziţiilor publice, cu represiunea penală a acestui fenomen şi vorbeşte inclusiv de lipsa de expertiză a magistraţilor în domeniu. Nu e un domeniu foarte comun, nu e un domeniu foarte cunoscut, s-a încercat, s-au mai făcut traininguri de către CSM, de către noi, seminarii, să sperăm că pe viitor va fi mai bine. Dar, dacă în alte domenii am reuşit – să spunem corupţia în mediul politic, în mediul judiciar, acolo avem incriminări specifice, ştim ce e aia luare de mită, ştim ce e fraudare a fondurilor europene, ce e traficul de influenţă – aici frauda în achiziţii publice nu are un corespondent într-o normă penală de incriminare, să spună: „fapta persoanei de a achiziţiona printr-o procedură netransparentă la preţuri vădit supraevaluate constituie infracţiune“ ar fi foarte clar, nu există aşa ceva. Nici în Codul Penal şi nici în legislaţia specială.
Rep.: Aţi propus aşa ceva?
D.M.: Da, am propus şi sperăm să obţinem aşa ceva. Cei de la ANRMAP (Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice) se arată extrem de interesaţi de o asemenea incriminare. De fapt, ei văd necesară intervenţia legiuitorului pe mai multe paliere şi nu numai legat subevaluări, supraevaluări. Ei vor incriminări şi pe procedura transparenţei, probabil că nu e lipsită de temei, adică cred că ştiu ce vorbesc. Dar e un neajuns al mandatelor mele în această perioadă.
