„Revoluţia încâlcită“, cum a numit-o într-o carte celebră Nestor Rateş prin care prezenta Revoluţia română publicului american, „revoluţia furată“ – numită apoi de opoziţia politică „revoluţia copiilor“, „revoluţia confiscată“, „revoluţia neterminată“, toate acestea au fost sintagme care au însufleţit nu doar dezbaterea de două decenii despre anul 1989, dar şi lupta politică. Anul trecut, la 20 de ani de la acele evenimente, au apărut puţine sinteze sau monografii, puţine dezbateri, aveam senzaţia că lumea a uitat sau că vrea să uite acel eveniment. Eroic, după unii, tragic în viziunea altora. Mi-a părut rău că nu am avut din timp ideea de a face o cercetare de opinie publică pe această temă, dar lipsa de pregătire publicistică a celor douăzeci de ani m-a descurajat atunci.
Aveam senzaţia că societatea noastră a obosit să-şi pună întrebări despre acest eveniment, că s-a îndepărtat chiar şi de tragismul acelor ani sub presiunea ambiguităţii evaluării lui sau a urmărilor social-politice care au anulat marile speranţe puse în viitorul liber care se deschidea în faţă. Nici la 21 de ani interesul liderilor de opinie şi a celor care fac agenda publică nu este mai mare pentru Revoluţia română. Doar organizaţiile de revoluţionari mai încearcă, destul de timid, să aducă aminte despre acel eveniment.
În aceste condiţii, am realizat în zilele de 20 şi 21 decembrie un sondaj de opinie care are ca obiect amintirea Revoluţiei române. Nu ne aşteptăm să găsim enigmele şi paradoxurile Revoluţiei rezolvate de trecerea timpului în mintea oamenilor. Am centrat mai mult cercetarea noastră pe urmele afective sau emoţionale lăsate de Revoluţie în memoria socială, insistând mai puţin pe evaluările sau verdictele care sunt amestecate cu simpatiile politice sau sunt ecouri ale războiului politic de două decenii dintre comunişti şi anticomunişti. Am avut surpriza să descoperim în această cercetare cea mai diferenţiată atitudine în funcţie de o serie criterii socio-demografice folosite de noi: vârstă, şcolaritate, rezidenţă şi altele. Un lucru este definitoriu: experienţa trăită la Revoluţie structurează diferit atitudinea în comparaţie cu experienţa mediată, indirectă. În majoritatea evaluărilor, tinerii şi cei vârstnici se află departe unii de alţii în evaluarea unor aspecte ale Revoluţiei. Este clar o ruptură socială care propagă şi alte diferenţe sau incompatibilităţi la nivelul opţiunilor şi valorilor. Probabil mersul împleticit al României şi lipsa sinergiei intergeneraţionale se poate explica pornind şi de la astfel de falii existente între generaţii, dar subiectul acesta merită o atenţie specială în studiile viitoare.
Evident, influenţa dezbaterii publice „încâlcite“, cu verdicte mereu contestate, se vede şi în modul în care se structurează unele evaluări ale trecutului. Se vor putea observa unele răspunsuri pe care le putem considera contradictorii în ceea ce privesc opţiunile oamenilor. Noi nu avem destule date şi motive să încercăm a raţionaliza ceea ce nu au putut decanta două decenii de experienţă, prezentăm faptele de opinie şi posibilele explicaţii, dar există o tendinţă justiţiară normală legată de crimele de la Revoluţie, dar care nu se prelungeşte întotdeauna la nivelul tuturor alegerilor făcute.
Teoria complotului rezistă
Mediatizată îndelung mai ales de presa internatională în prima parte a anului 1990, teoria intervenţiei străine în evenimentele din 1989 („Le Point“ fiind campion la acea vreme) este prezentă şi structurează răspunsul la întrebarea fundamentală celor două decenii care au trecut: revoluţie sau lovitură de stat. Încă scorul este indecis (45% la 45%). Cei care au fost persoane active la acel moment şi cei cu nivel mai înalt de studii cred mai mult în teoria loviturii de stat, tinerii şi cei cu nivel mai slab de studii adoptă concluzia că a fost o revoluţie, la fel şi ardelenii şi moldovenii. În privinţa intervenţiei externe, 65% sunt de părere că ea a existat. Rusia este principalul „suspect“, 51% dintre români cred într-o asemenea intervenţie, urmează Statele Unite ale Americii (13%) şi Ungaria (4%).
Amintirea Revoluţiei – o traumă colectivă
Asocierea amintirii Revoluţiei cu o serie de emoţii de bază sau emoţii secundare ne aduce în lumină o veritabilă o traumă emoţională colectivă. Preponderenţa alegerii unor emoţii îndreptate spre interior, dar şi spre exterior ne arată că tema Revoluţiei are încă un potenţial conflictogen destul de puternic. Respingerea emoţiilor pozitive ca fericire şi mândrie şi preferinţa pentru cele negative ca: durere, furie, dezgust, revoltă, regret, suferinţă este un indiciu pentru explicaţia unei memorări selective a informaţiilor congruente cu discursul despre Revoluţie, dar şi cu experienţa lor socială din cele două decenii de crize sociale, decenii începute cu Revoluţia română ca derapaj de la cursul normal al evenimentelor.
De altfel, 45% dintre români consideră că, dacă nu ar fi fost revoluţia, ar fi trăit mai bine acum, doar 28% cred că ar fi trăit mai rău, iar 17% sunt de părere că ar fi trăit la fel. Execuţia soţilor Ceauşescu fără o judecată corectă este apreciată negativ de 84% dintre români, iar 60% dezaprobă astăzi execuţia lui Nicolae Ceauşescu. Regretă mai mult cei de peste 51 de ani, cei cu şcolaritate redusă, moldovenii şi femeile. Românii cu studii superioare nu regretă eliminarea violentă a dictatorului. În cadrul percepţiei privind vinovăţia pentru execuţia Ceauşeştilor pe primul loc sunt cei care nu se pronunţă (33%), Ion Iliescu (23%), cei care au preluat puterea (5%), completul de judecată (3%). 61% dintre români cred că le merge mai prost decât înainte de 1989. Amintirea unor slogane de la Revoluţie este încă vie pentru 61% dintre români, iar 64% dintre români nu cred că au existat terorişti la Revoluţie. În ceea ce priveşte câştigul cel mai mare al Revoluţiei libertatea este aleasă de 36%, libera exprimare – de 18% şi libera circulaţie – de 12%. Simptomatic, democraţia este doar pe locul 4 cu 3% dintre opţiuni, iar cei care consideră că revoluţia nu a adus nimic bun sunt 22% şi s-ar clasa pe locul al doilea, dacă am face clasamentul introducând şi această valoare negativă. La capitolul pierderi, locurile de muncă sunt pe primul loc (24%), nivelul de trai, industria şi siguranţa zilei de mâine – cu 6%, economia, vieţile omeneşti şi încrederea – cu 5%. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nu şi-l mai reamintesc 57% dintre români, el fiind prezent în memorie doar pentru majoritatea ardelenilor şi bănăţenilor. Cu toate acestea, când operatorul le aminteşte conţinutul acestui document 79% dintre români sunt de acord că el ar fi trebuit aplicat.
Cum să scriem istoria?
Cu toate că amintirea Revoluţiei şi aprecierea evoluţiei generale sunt preponderent negative pentru experienţele individuale, 62% dintre români cred că istoria trebuie să consemneze acest eveniment istoric ca şi unul pozitiv. Să fie oare acesta un reflex al unei dezirabilităţi sociale, al unei norme culturale care defineşte istoria ca fiind istoria faptelor pozitive cu rol educativ, creatoare de identitate? Să cuantifice românii câştigurile legate de libertăţi ca fiind mai importante decât nivelul de trai sau chiar adevărul despre acest eveniment?
Greu de găsit explicaţia la acest moment al cercetării noastre, cert este că românii par buni prescriptori pentru istorii „nesincere“, plăsmuire de poveşti eroice despre evenimentele cele mai importante ale neamului. Chiar dacă doar 28% dintre români se consideră a face parte din grupul celor care au câştigat şi 51 % din grupul celor care au pierdut în urma schimbării generate de Revoluţie, românii sunt generoşi cu acest eveniment în ceea ce priveşte evaluarea lui istorică.
Final fericit
Vocaţia de cronicari şi de istorici pentru români s-a verificat şi la final, când am întrebat subiecţii dacă discuţia cu operatorul de interviu pe tema Revoluţiei le-a provocat un sentiment plăcut sau unul neplăcut. Amintirea, chiar compusă din emoţii negative, se pare că este una care produce plăcerea de a comunica. O aplecare spre masochism sau poate nevoia de dialog şi căutarea aprobării sau compasiunii. Revoluţia română din memoria socială este o poveste tristă, obscură, dar bună de închis între copertele istoriei faptelor pozitive.
