În Craiova exista un concurs ce-i purta numele. Era în clasa a VIII-a când a susţinut prima conferinţă. În liceu a început să frecventeze, în mod neoficial, cursurile Facultăţii de Matematică, în special pe cele de geometrie. Absolvent de „Nicolae Bălcescu“, apoi de Matematică în Bucureşti şi doctorand la Paris, Louis Funar este acum cercetător la Institutul „Fourier“ din Grenoble.
„Un băiat liniştit, modest, conştient de valoarea lui, cu o anumită independenţă în tot ceea ce făcea. Profesorul universitar Valentin Boju spunea despre el că are «sclipiri de geniu». Venise de la Şcoala nr. 12, unde îl pregătise profesorul Florin Voicu. Au fost numeroase concursuri naţionale, balcanice, internaţionale, de unde s-a întors cu premii. Aveam o echipă cu care mergeam la olimpiade. Dar odată cu apariţia lui s-a creat o emulaţie în Dolj, lucru care s-a văzut în rezultate. Vreme de cinci ani consecutiv, Colegiul a fost primul între licee“, îşi aminteşte astăzi profesorul care l-a îndrumat în acea perioadă, Virgiliu Schneider.
La-nceput, n-a fost matematica. Ci baletul, apoi gimnastica – de la şase ani până la vârsta liceului. Zi după zi, cele şase ore de antrenament îi lăsau puţine clipe de libertate. Poate de aceea copiii de aceeaşi vârstă îl credeau timid şi retras. Păstrează şi acum respect şi admiraţie pentru antrenorul de gimnastică Marcel Mărăşescu, „cu un adevărat «savoir-faire», posesor al unui stil inimitabil şi al unui caracter puternic, care şi-a devotat cea mai mare parte a timpului elevilor săi“. Sportul îi înghiţea majoritatea timpului. La şcoală, încerca să rezolve temele pentru a doua zi cât mai repede, chiar şi în pauza de după, căci acasă ajungea târziu şi obosit. Perioada aceea a fost însă, graţie învăţătoarei şi profesorilor, buni formatori şi oameni deschişi, baza pentru ceea ce a devenit mai târziu.
„Îmi aduc aminte că puţinul timp liber îl petreceam citind, oarecum dezlânat şi fără o orientare precisă, de genul «orice şi oriunde». În anii aceia, Jules Verne a fost, probabil, autorul care m-a marcat cel mai mult“.
Întâlnirea
Era în clasa a V-a când s-a simţit, în acelaşi timp, atras şi speriat de geometrie. Doi ani mai târziu, însă, la sfârşitul clasei a VII-a, l-a întâlnit pe Valentin Boju, profesor al Facultăţii de Matematică din Craiova. Era prea devreme să aibă formate cunoştinţe temeinice. A reuşit însă să înţeleagă suficient de bine una dintre problemele sale de geometrie, să lucreze împreună la ea câteva luni şi, într-un final, să găsească rezolvarea.
„Această abordare a unui teren necunoscut şi alunecos a fost o revelaţie pentru mine. Nu mult după aceea am ţinut prima conferinţă de geometrie, cu ocazia unui colocviu ştiinţific la Iaşi, unde am explicat, destul de intimidat, rezultatul primei colaborări cu Valentin Boju“. Acesta i-a devenit rapid mentor, omul care i-a pus în mâini câteva dintre cărţile fundamentale ale matematicii, cel datorită căruia l-a descoperit pe Mateiu Caragiale, spre exemplu, şi alături de care a petrecut cea mai mare parte a timpului.
„Personalitate a Facultăţii de Matematică, exuberant şi extravertit, a fost probabil cel mai apreciat animator al activităţilor matematice de-a lungul a mai bine de două decenii. Universitatea din Craiova îi datorează primele cursuri serioase de geometrie şi introducerea biomatematicii“.
Liceul
1981, admiterea la liceu, o perioadă pe care astăzi n-o poate compara cu nimic altceva. Colegiul „Nicolae Bălcescu“, devenit „Carol I“. Sportul de performanţă a fost lăsat în urmă. „Pentru profesori, era o provocare, căci nivelul lui era foarte ridicat“, povesteşte dascălul Virgiliu Schneider. Louis Funar a început să frecventeze, în mod neoficial, câteva dintre cursurile Facultăţii de Matematică, în special pe cele de geometrie. „În acea perioadă exista o preocupare foarte serioasă pentru dezvoltarea potenţialului competiţional al elevilor şi sprijinirea tuturor iniţiativelor creatoare, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Colegiul a avut reprezentanţi la toate ediţiile naţionale şi internaţionale ale olimpiadelor de matematică, fizică, chimie şi aş aminti doar pe Mihai Aniţescu, Mugurel Barcău, Octavian Fărcăşanu, Mihai Bărboiu, Mirel Mocanu şi mai tinerii Florin Spânu, Liviu Ignat, Corina Tarniţă, Mihai Pătraşcu…“.
Nu se deosebea de colegii săi de generaţie. Uneori era rebel, alteori liniştit, mergea în discoteci, asculta muzică disco, new wave, punk. Încă mai păstrează legătura cu unii dintre colegii de liceu, cu Radu Boroghină, Dan Ghenea, cu Daniel Matei sau Mugur Mihăescu. Când era timpul pentru matematică, avea nu doar susţinerea profesorului de la clasă, Virgiliu Schneider, ci beneficia şi de îndrumarea altor cadre didactice din şcoală – prof. Liliana Niculescu sau prof. Iuliana Coravu. „Colegiul a avut totdeauna profesori de mare clasă şi lista numelor este prea lungă pentru a-i putea enumera. Cei care au trecut prin acest liceu au rămas cu nişte baze solide. Disciplina era de rigoare, de la portul uniformei la interzicerea intrării în incinta liceului după ora de începere a cursurilor. Nu cred însă că acest aspect ne-a traumatizat şi îmi aduc aminte că au fost zile când am sărit şi gardul… Cu toate acestea, eram foarte mândri că eram elevi ai Colegiului…“.
Studenţia
La momentul respectiv, îşi dorea să ajungă matematician de profesie, chiar dacă nu ştia foarte precis ce înseamnă acest lucru. Reputaţia instituţiei i-a uşurat sarcina: a ales Facultatea de Matematică de la Universitatea din Bucureşti. Începuturile însă n-au fost prea frumoase: „Aveam o oarecare notorietate, alimentată atât de colaborarea excentrică (căci era asimetrică) cu mentorul meu, cât şi de rezultatele obţinute la concursuri. Exuberanta sa declaraţie cum că aş putea ţine cursurile de la facultate în aceeaşi măsură ca şi titularii lor nu a fost deloc bine primită de o parte a celor vizaţi. Această aparentă laudă la adresa unui elev, căci i se putea aplica oricărui elev pasionat de matematică, era mai degrabă o critică voalată a învăţământului universitar din oraşele de provincie. Am avut deci… şansa să fiu primit cu răceală de o parte a profesorilor de la Bucureşti, care ar putea fi corelată şi cu faptul că n-am fost un student prea comod“.
„Cafeneaua de la arhitectură“
Capitala a însemnat, pe lângă noul ritm de viaţă, şi întâlnirea cu cercetători, majoritatea membri ai Institutului de Matematică, şi cu cei câţiva profesori de marcă pe care-i număra facultatea. De la fiecare a avut ceva de învăţat. Pentru Louis Funar, însă, ca şi pentru cei care voiau să înveţe cu adevărat matematică, oferta instituţiei era destul de mediocră. Aşa încât n-a participat la cursuri până în primavara lui 1990, iar „la aşa-zisele seminarii, doar dacă prezenţa era obligatorie. Existau însă nişte seminarii ad-hoc, unde câţiva studenţi şi profesori se reuneau săptămânal şi discutau sau expuneau dintr-o carte sau articol câteva rezultate recente şi interesante sau cel puţin noţiunile necesare pentru a ajunge să le înţelegi. Aici am auzit pentru prima dată despre preocupările actuale ale matematicienilor de renume şi am început să înţeleg ce înseamnă matematica de înaltă calitate.
În afara acestor momente rare în care întâlneai alţi oameni pasionaţi, biblioteca era locul unde studentul petrecea ore fără număr buchisind şi discutând, cel puţin atunci când nu se găsea în cunoscuta „cafenea de la arhitectură“. Dar anii studenţiei n-au însemnat doar calcule, ci şi film şi literatură universală şi românească contemporană.
„Nu consider că am părăsit România“
Anii ’89-’90 au venit cu perspective interesante pentru studenţi. Unii cereau „de-Hilbertizarea“ matematicii, „ca un protest intelectual absurd şi comic“, alţii au vrut îngheţarea anului şcolar „pentru eliminarea noţiunilor comuniste din matematică“. Pentru Louis Funar, primăvara lui ’90 a adus, graţie unor matematicieni tineri, entuziaşti şi serioşi, cursuri de nivel excepţional. De aici, drumul a fost croit lesne şi firesc. Concursurile l-au purtat spre Paris, Praga, Helsinki, Atena. A obţinut o bursă în Franţa pentru un master la Universitatea Paris – Sud, în 1990, care s-a transformat într-o bursă de doctorat, sub îndrumarea lui Valentin Poenaru. Patru ani mai târziu, devenea cercetător în cadrul CNRS, la Institutul „Fourier“ din Grenoble. Acolo unde este şi astăzi. Din motive administrative, în 1995 a demisionat de la Institutul de Matematică al Academiei Române din Bucureşti. „Nu consider că am părăsit România. Am ajuns în Grenoble din raţiuni profesionale, mobilitatea este ceva obişnuit în cariera de cercetător. De altfel, am păstrat o legătură strânsă cu matematica românească şi revin în ţară cu ocazia diverselor manifestări ştiinţifice şi colaborări“.
Şcoala anilor ’80
După 20 de ani de stat departe de ţară, nu doreşte să-şi asume rolul de judecător. Consideră însă că natura problemelor este economică, socială şi politică şi nu una a resurselor umane. „Aş putea comenta succint starea educaţiei şi cercetării în matematică. Învăţământul românesc din perioada anilor ’80 fusese renovat în spiritul învăţământului sovietic şi, deci, axat în mare măsura pe dezvoltarea capacităţilor ştiinţifice ale elevilor, în special în domeniul ştiinţelor aşa-zis dure. Modernizările succesive au făcut în aşa fel încât în anii ’80 exista un învăţământ gimnazial şi liceal foarte bun. Responsabile în mare măsură au fost generaţiile de dascăli de foarte bună calitate, ca un rezultat al dorinţei politice de a concentra resurse umane şi materiale în acest scop. Nivelul unui absolvent de liceu egala, de cele mai multe ori, pe cel al unui student foarte bun după doi ani de studii universitare în Franţa sau Statele Unite“.
Întârzierea
Alunecarea spre mediocritate a început înainte de ’89, odată cu amestecul politicului în cercetarea ştiinţifică, odată cu marginalizarea sau emigrarea oamenilor valoroşi. Încet, încet, cercetarea şi învăţământul superior s-au prăbuşit tot mai mult, iar după ’90, problemele s-au cronicizat. Din păcate, lucrurile nu s-au oprit. „Repercusiunile acestei crize ar putea deveni grave dacă nivelul marii majorităţi a elevilor şi studenţilor îşi va continua scăderea accentuată şi în următorii ani pentru că nivelul de dezvoltare tehnologică este proporţional cu numărul şi performanţele specia-liştilor activi. Sunt convins că starea învăţământului matematic în România se poate îmbunătăţi, dacă va exista vreodată dorinţă politică. Înţeleg însă foarte bine că priorităţile actuale sunt de ordin economic, că există o viziune a imediatului şi că este nevoie de mai multe generaţii pentru a vedea emergenţa unor decizii în această direcţie“. Motivaţia şi calitatea deosebită a elevilor care îşi doresc să facă mai târziu cercetare într-un domeniu ştiinţific, faptul că mulţi aleg să continue studiile la diverse universităţi prestigioase din străinătate îi susţin optimismul. „Am încredere că există în România o sursă inepuizabilă de tineri talentaţi în toate domeniile“.
