Copilărie regăsită

1 de 2

Acum trei ani s-a scris o poveste tristă. Astăzi, ea are aceleaşi personaje. Dar un final fericit.

Pe o străduţă cochetă din Orşova, la una dintre casele frumos rânduite cu faţa spre Dunăre, uşa se deschide primitoare. În prag se iveşte, cu zâmbet curios şi nerăbdător, chipul curat al unei copile. Să tot aibă vreo 13 ani. Înaltă, slăbuţă, delicată, cu părul descoperindu-i fruntea tânără şi ochii mari, pătrunzători, şi mirosind a viaţă obişnuită de familie, adolescenta pare de-a casei: o copilă ca multe altele, ai cărei părinţi stau în sufragerie, citind în tihnă ziarul de azi. Şovăie doar o clipă, din politeţe. Apoi mi se agaţă de gât, rupând zăgazul râsului şi al bucuriei:
„Nu-mi vine să cred că aţi venit! Credeam că nu o să ne mai găsiţi… Au trecut trei ani!…“. Din spate, o fetiţă ceva mai scundă, cu tunsoare băieţească şi alură mai sportivă, priveşte cuminte cu un început de surâs. Ea nu-şi mai aminteşte foarte bine ce s-a întâmplat atunci. Doar vag, că a văzut pentru prima dată în viaţa ei jucării şi că, deodată, iadul în care trăia a dispărut.

Două suflete în pustiu

Era în primăvara lui 2006 când GdS le-a găsit pe Maria şi Vasilica Marghescu într-o magherniţă din satul mehedinţean Plai. Locuinţa lor era ultima din sat – de-acolo începeau dealul şi pădurea plină de primejdii. Iar în tot pustiul acela, cele două surori îşi ţineau una alteia de urât în curtea murdară, sub caisul înflorit. Mărunţele şi zdrenţăroase, fetele îşi umpleau copilăria cu singurele jocuri pe care le cunoşteau: gătitul, spălatul, dereticatul prin casa căzută-ntr-o parte. Iar singurele jucării le erau porcul – până la Crăciun – şi găinile, care se-mpuţinau văzând cu ochii.
Maria plecase pe zece ani, Vasilica avea numai şapte. Rămăseseră singure cuc din clipa în care mama lor, sătulă de bătăile soţului, părăsise casa dărăpănată, cu lacrimi în ochi. Încercase să-şi ia fetele cu ea, dar bărbatul îi spulberase orice umbră de speranţă, demonstrându-i că puterea lui e nemăsurată. Femeia a plecat cu sufletul sfâşiat şi n-a mai călcat niciodată în casa din Plai. S-a oprit în Bâcleş, acolo unde, mai târziu, a ajutat-o Dumnezeu să-şi încropească altă familie.

Oameni mari

Copilele au rămas în magherniţa de la poalele dealului. Nici nu s-au ridicat bine pe picioruşe că şi-au şi intrat în drepturile de femei în casă. Până să înveţe să vorbească şi să citească, Maria şi Vasilica au ştiut cum să facă ciorba, tocana şi mămăliga. Cum să cârpească bulendrele putrede şi să crească găinile şi porcii. De jucat, n-au ştiut niciodată cum: doar să-l alerge chiuind pe Ghiţă – în fiecare an altul – sau să urmărească găinile, printre ulucile din gard. Şi niciodată n-au învăţat până atunci să fie copii. Erau doar oameni mari, copleşiţi de neajunsuri. Cu un singur drept – acela de a fi bătute, zilnic, de câte ori simţea nevoia bărbatul care îşi zicea tată.  
O zi din aprilie 2006 a schimbat totul. Nici nu au avut timp să îşi dea seama ce li se întâmpla: o maşină a oprit la poarta prăpădită, iar musafii au zis că sunt de la ziar. Fetele abia au reuşit să îngaime ceva, în vreme ce aparatul de fotografiat se învârtea neobosit în jurul lor. În cuvinte mărunte – la fel ca şi zâmbetele -, surorile au putut să confirme ceea ce sătenii ştiau de mult: locuiau cu un tată violent şi alcoolic, într-o casă cu condiţii improprii pentru creşterea a doi copii, erau maltrate fizic şi hrănite doar cu ce reuşeau singure să gătească din ce le aduceau oamenii, de milă. Maşina cu ziarişti a plecat. În poartă, Maria şi Vasilica au rămas absente, obosite, cu o uşoară umbră de speranţă în ochii trişti.

Un aprilie cu daruri

Maşina ziariştilor s-a întors, cu pachete uriaşe cu jucării, haine şi mâncare, toate trimise de Violeta Mitroi, o româncă sensibilă şi altruistă stabilită de mulţi ani în SUA. Citise poveste fetelor în Gazeta de Sud şi, impresionată, a vrut să le ajute neîntârziat. Curând după aducerea darurilor, Direcţia pentru Protecţia Copilului Mehedinţi – sesizată de reporterii Gazetei de Sud – şi-a trimis asistenţii sociali să le ofere surorilor Marghescu cel mai frumos cadou: copilăria!
„Au venit două doamne să ne ia de acolo, din Plai“, povesteşte Maria în camera lor, a fetelor, zugrăvită în nuanţe de roz, cu zâne şi prinţese pe pereţi şi jucăriile primite acum trei ani aşezate la loc de cinste. „La început, tata s-a înfuriat, a început să urle şi chiar a vrut să dea în noi. S-a adunat însă lumea din sat şi l-a potolit. Până la urmă, şi-a dat acordul. Şi am plecat definitiv de acolo“.
Alături, Vasilica zâmbeşte firav. Îşi aduce aminte vag ce s-a întâmplat în acea zi. De câte ori tatăl începea să urle, ea intra parcă în transă. Clipea repede din ochi, se speria şi parcă nu mai vedea nimic în jur. Însă, chiar de a doua zi, când s-au trezit în patul străin, dar călduros şi curat, liniştea i-a revenit. Pentru totdeauna.
„Am fost duse la Centrul de primiri urgenţe din cadrul DGASPC Mehedinţi“, îşi continuă povestea Maria, care acum are 13 ani. „Acolo am stat o lună. Cei de la ziar ne-au adus toate jucăriile şi hainele, timp în care asistenţii sociali au făcut o anchetă care să hotărască dacă ne întoarcem acasă sau nu. Din fericire, am rămas la centru. Iar după o lună a venit şi ne-a luat la Orşova doamna Elena Tomescu“.

Din nou copii

În casa de pe străduţa cochetă, cu faţa spre Dunăre, surorile Marghescu locuiesc de trei ani. Au fost luate în asistenţă maternală. Au camera lor, la parter, cu un pat mare şi primitor, îmbrăcat în culori vesele. Maria şi Vasilica fac parte din familie acum: ajută la aşezatul mesei, la curăţenie, la cumpărături. Dar o fac din plăcere, nu pentru că le-ar obliga cineva. Au crescut. De la 20 de kilograme, câte avea biata Maria pitită sub caisul înflorit, Maria de acum, domnişoara, a ajuns la o greutate normală pentru vârsta ei. E curată, nu-i mai e foame, are privirea senină, zâmbeşte des, merge la şcoală şi, pentru a recupera anii pierduţi, primeşte meditaţii la limba română, matematică şi limba engleză. Vasilica a învăţat şi ea să zâmbească. Şi-a păstrat tunsoarea băieţească din copilărie – pentru că aşa îi place ei. Dar emoţiile şi fricile aproape că i-au dispărut – o mai surprind arar, când în vise îi reapare coverca din Plai, cu mizeria şi sărăcia ei.

„Ne-a ajuns…“

Au mai fost acolo o dată. Anul acesta, înainte de Paşti. Aflaseră că tatăl lor închisese ochii şi au mers să-şi mai vadă o dată casa părintească.
„N-am mai găsit nimic“, îşi aminteşte Maria, cu un tremur uşor în privire, greu de stăpânit. „Dispăruseră şi gardul, şi toată bruma de lucruri care mai erau acolo. Pe pat căzuseră bucăţi de ţiglă de pe acoperiş. Nici măcar o poză cu el nu mai era în casă“.
Maria şi Vasilica se bucură însă acum de prezenţa în viaţa lor a singurei fiinţe căreia i-au dus dorul în anii de zbucium. Mama lor.
„E măritată în Bâcleş, are alţi copii. De câte ori poate, vine să ne viziteze. Ne ducem şi noi la ea, anul ăsta am fost de două ori. Ne-ar lua acolo, dar nu are condiţii… Şi nici noi nu mai vrem să stăm la ţară. Ne-a ajuns…“, şopteşte Maria, cu ochii aburiţi de amintiri. „Acum ne e bine. Nu mai răbdăm de foame şi de frig, nu ne mai e frică de nimic, ne jucăm, citim poveşti şi ne uităm la televizor. Şi mergem la şcoală, pentru că numai asta ne poate ajuta în viaţă. Să nu ne mai întoarcem niciodată unde am fost“.

Povestea Marghescu

În 2006, Gazeta de Sud a publicat, în mai multe episoade, povestea surorilor Marghescu din Plai. Le puteţi reciti, accesând:

http://www.gds.ro/Societate/2006-10-16/Intoarcerea+la+copilarie&hl=maria%20si%20vasilica%20marghescu&tip=toate
 

 Sonia STAICOVICI