A fost odată „Spiru Haret“…

Să fie clar de la-nceput: am absolvit Facultatea de Drept a Universităţii „Spiru Haret“. Asta nu înseamnă că acum ţin neapărat partea respectivei instituţii de învăţământ în războiul său cu Ministerul Educaţiei.
Pe vremea mea, cu… mulţi ani în urmă, adică prin 1991, eram o mână de studenţi la Drept, la facultatea din Craiova a Universităţii „Spiru Haret“. Fuseserăm selectaţi printr-un concurs de admitere, ca la orice instituţie serioasă de învăţământ superior. Prezenţa la cursuri era sfântă – deşi eram la o facultate particulară! -, iar cadrele didactice erau recrutate fie din rândul unor profesori reputaţi, fie dintre practicienii de faimă ai urbei – procurori, judecători sau avocaţi. Nivelul de pregătire era mult mai ridicat decât al studenţilor de la facultatea similară de stat, de care făceam chiar mişto că jumătate dintre ei ajunseseră la Drept cu şpagă, prin transfer de la Mecanică, şi că era suficient să se prezinte la unele examene ca să primească măcar nota 9. Iar cei care erau pe atunci studenţi la Facultatea de Drept „de stat“ ştiu că nu exagerez.
Pe vremea mea, aproape toate examenele – cu vreo două excepţii – se susţineau oral, astfel că trebuia să ţii o adevărată disertaţie ca să iei o notă mare. Iar profesorii erau deosebit de exigenţi, mergând pe principiul că „dacă aţi dat bani nu înseamnă că veţi promova şi examenele“. Aşa se face că destui indivizi cu bani s-au lăsat păgubaşi, pentru că nu-i ducea capul şi nu prea aveau cum să-şi cumpere examenele.
Erau, ce-i drept, vreo câţiva profesori care „se mânjeau“. Toţi din această categorie proveneau însă de la universitatea de stat, de unde au venit cu astfel de metehne. Şi mai erau şi „pseudoprofesori“ – indivizi care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu predatul. Pe aceştia – doi ştiu eu – i-am trimis chiar noi, studenţii, acasă, pentru că nivelul lor de pregătire nu ne mulţumea.
Şi tot pe vremea mea, studenţii foarte buni primeau burse la „Spiru Haret“. O astfel de bursă aproape echivala cu taxa anuală!
În acele vremuri, absolvenţii facultăţilor particulare neautorizate (adică majoritatea) erau obligaţi să treacă printr-un examen de prelicenţă, la cinci-şapte materii, susţinut la o facultate de stat. Abia după ce promovau acest examen (pe care puteai să-l susţii de cel mult trei ori în doi ani), absolvenţii puteau să-şi susţină examenul de licenţă, la altă facultate, tot de stat.
De atunci însă, multe s-au schimbat. Nu doar în privinţa studenţilor, ci şi a profesorilor. A apărut acea formă ciudată de studenţie prin învăţământ la distanţă. O găselniţă copiată, se pare, din Italia, unde puteai să faci o şcoală sau chiar o facultate prin corespondenţă, fără să treci pe la vreun curs. Acum oricine poate deveni student dacă a trecut bacalaureatul. Şi cum nici bacul nu mai e ca altădată, nu mă mai miră când întâlnesc studenţi care, deşi au absolvit un liceu, habar n-au de regula de trei simplă.
Acum, ca student, dai majoritatea examenelor sub forma unui test-grilă. Iar pentru asta nu-ţi trebuie minte, ci doar memorie, din moment ce primeşti dinainte chestionarele şi e suficient să înveţi pe dinafară înşiruirea răspunsurilor, ca să iei nota maximă.
Nu vreau să spun că studenţii de azi nu mai învaţă. Sunt destui care, după opt-zece ore de muncă, studiază mai abitir ca-n alte vremuri. Sunt însă prea puţini aceia. Facultăţile particulare – şi nu spun că-i vorba neapărat de „Spiru Haret“ – au devenit adevărate fabrici de diplome. Ba chiar şi învăţământul de stat s-a molipsit şi face la fel, mai ales la forma de învăţământ cu taxă.
O statistică neoficială a poliţiei arată că 60% dintre agenţi s-au înscris la o facultate particulară. Cei mai mulţi sunt la Drept, iar în Craiova majoritatea sunt la „Spiru Haret“, unde este decan chiar fostul şef al poliţiei doljene. Cam la fel stă treaba cu ziariştii, breaslă din care mulţi, foarte mulţi, sunt înscrişi la aceeaşi facultate amintită mai sus.
Stau acum şi mă întreb dacă are dreptate ministerul atunci când pune sub semnul îndoielii calitatea absolvenţilor de la „Spiru Haret“, cu examen de licenţă la aceeaşi facultate particulară. N-am culoare politică şi nici vreo simpatie deosebită pentru „Abramburica“, dar într-un fel o înţeleg atunci când pune la-ndoială pregătirea absolvenţilor de la această universitate, al căror număr este năucitor, de ordinul zecilor de mii anual. Ba chiar i-aş sugera să-şi îndrepte atenţia şi către alte universităţi – fie ele de stat sau particulare – unde diplomele se obţin mai uşor decât permisele în Argeş. N-ar fi rău deloc…