Asistam, zilele acestea, la un foarte sever avertisment pe care Dunarea ni-l da noua, românilor, pentru tratamentul la care am supus-o in anii ’50-’60 ai secolului trecut.
Optând pentru indiguirea totala si insubmersibila a Dunarii românesti, cu credinta falsa ca se vor recupera sute de mii de hectare de teren pentru agricultura, autoritatile comuniste au investit sume uriase intr-o lucrare extrem de paguboasa si, cum observam acum, si foarte periculoasa!
Pentru români, Dunarea si lunca ei au fost, din cele mai vechi timpuri, o importanta sursa de venituri ieftine, sigure si de lunga durata.
Indiguita complet, cu diguri insubmersibile, Lunca Dunarii a suferit o degradare economica, ecologica si socio-culturala profunda si – in actualele conditii – ireversibila.
Economic, scria in 1921 Grigore Antipa, in lucrarea DUNAREA SI PROBLEMELE EI STIINTIFICE, ECONOMICE SI POLITICE, „Puterea de productie a apelor Dunarii, cu baltile, gârlele si lagunele ei, se manifesta aici in prima linie prin productia de peste“. Si continua: „Marimea productiunii de peste dintr-o apa este in functie de hrana de peste din acea apa si de calitatea si siguranta locurilor prielnice de reproductiune, pe care le gaseste acolo pestele … Atât cantitatea de hrana, cât si locurile de reproductie depind de suprafata ce se poate inunda in fiecare an; cu cât aceasta este mai mare, cu atât hrana este mai bogata si locurile de reproductie sunt mai bune si deci productia de peste este mai mare“. In acest sens, Gr. Antipa spunea: „Am facut proiecte de amenajare a baltilor permanente“, iar „daca imprejurarile vor ingadui punerea lor in executie – si nu e motiv serios sa se amâne, atunci vom asigura tarii UNUL DIN CELE MAI MARI IZVOARE DE BOGATIE SI VENITURI“.
Indiguirea totala a Dunarii, avertiza marele savant, „ar duce la consecinte incalculabile“, caci „baltile cele mari formeaza un TOT ORGANIC CU FLUVIUL“, pe care, „separându-le“, „le-am transforma in mlastini neproductive“, iar „pescaria din intreaga Dunare si chiar din intreaga Delta ar fi distrusa … de indata ce pestii migratori vor fi lipsiti de locurile lor de reproductie si hrana“. Dar, subliniaza marele naturalist, „Lunca Dunarii, in conditii naturale, nu produce numai peste, ci si ingrasaminte (mâl) pentru culturile agricole si pentru pasuni, cum produce si lemn, si stuf, si vânat, si fân, din utilizarea carora milioane de români isi câstiga existenta, aducând in acelasi timp un important venit la stat, sub forma de taxe si impozite“.
Cu toate ca studiile lui Antipa erau bine cunoscute in epoca, partizanii indiguirii totale a fluviului, actualizând propunerile lui Anghel Saligny, de indiguire generalizata, propuneri sustinute la acea vreme (1904-1925) si de G. Ionescu-Sisesti, de a se extinde suprafata agricola a tarii pe seama Luncii Dunarii, au executat indiguirea fara sa tina seama de avertismentele oamenilor de stiinta mult mai avizati.
Asa s-a ajuns ca o suprafata de peste 400.000 ha de teren inundabil, cu o mare productivitate naturala, sa fie transformata, in doar câtiva ani, in teren agricol (aproape) steril, ce trebuie permanent ingrasat pentru a da o productie cât de cât rezonabila. (A se vedea, in acest sens, rezultatele obtinute de Culita Tarâta in Insula Mare a Brailei). Consecintele ecologice sunt profund negative, mii de tone de azotati de amoniu patrund in apele freatice, iar de acolo in Dunare si in mare, infestându-le si ucigând biodiversitatea.
In plus, iata ca acum ne confruntam cu o situatie exceptionala: posibilitatea ruperii digurilor si inundarea a sute de localitati riverane fluviului. Ceva asemanator cu ceea ce s-a intâmplat pe Mississippi, in 1927, si chiar mai recent.
In cazul nostru vor avea de suferit, cel mai mult, marile asezari urbane din partea de jos a Dunarii, respectiv: Giurgiu, Calarasi, Braila, Galati si Tulcea. Gravitatea situatiei in care se afla aceste localitati rezida in faptul ca, datorita digurilor inalte, intreaga viitura ce intra in tara se scurge cu repeziciune spre varsare, ridicând cotele apelor Dunarii spre inaltimi de necontrolat. Primele semnale au aparut deja.
Gândind la ceea ce s-ar putea intâmpla intr-o situatie precum cea de fata, Fundatia Nationala pentru Management Ecologic a elaborat si a supus atentiei organismelor abilitate ale statului, inca din 1998, Programul DUNAREA VIE, de reconstructie a ecosistemelor acvatice, traditionale, de pe Dunarea româneasca. De fapt, un program national de reabilitare economica, ecologica, turistica si socio-culturala a Luncii Dunarii românesti, cu scopul refacerii conditiilor initiale de mediu si de valorificare profitabila si optimala a produselor acesteia.
Am pus la baza acestui program conceptia naturalist-economica a marelui Gr. Antipa, conceptie ce se poate formula in câteva cuvinte: fiecare unitate naturala (ecosistem, cum ii spunem noi astazi) trebuie astfel amenajata, incât sa se respecte intocmai „indicatiunile naturii“. Adica, sa se dea naturii posibilitatea sa „produca“ pentru noi, cât mai mult si cât mai ieftin. Or, izolând fluviul de lunca lui, acest lucru nu se mai poate realiza.
Incorsetata si supusa unor constrângeri nefiresti, mai devreme sau mai târziu, Dunarea se va razbuna. Fie prin ruperea digurilor, la o viitura de nivelul celei din 1897 (35.000 mc/secunda), sau in cazul unui accident la hidrocentralele de la Portile de Fier, maturând totul in cale (cum s-a intâmplat in 1927 pe Mississippi), fie, indirect, prin favorizarea inmlastinirii si saraturarii terenurilor desecate, a fenomenelor de seceta si desertificare din Câmpia Româna, a erodarii solurilor agricole etc. etc
Pe baza unor studii indelungate, Grigore Antipa a ajuns la concluzia ca Dunarea prezinta trasaturi distincte fata de alte râuri, iar interesele economice si de conservare a biodiversitatii impun un tratament specific. El a emis teoria ca Lunca Dunarii reprezinta un rezervor de inmagazinare a marilor viituri, putând prelua circa 26 de miliarde de metri cubi de apa, ceea ce conduce la scaderea presiunii asupra localitatilor din aval, pe de o parte, iar pe de alta, ar regulariza debitul fluviului in perioadele de seceta, usurând navigatia. Pentru aceasta, insa, indiguirea Dunarii trebuie gândita altfel. Pe de o parte, cu diguri submersibile, in spatele carora sa se amenajeze culturi agricole, pasuni etc., care sa alterneze cu amenajari piscicole de mare productivitate, cu costuri minime. Iar pe de alta parte, cu diguri inalte, insubmersibile, la marginea localitatilor si a teraselor. Spatiul dintre ele fiind destinat culturilor de care am vorbit mai sus. Acelasi mare savant sugera utilizarea, in scopuri turistice, a peisajelor Dunarii salbatice.
Nimic din toate acestea nu se afla pe Dunarea româneasca si, dupa atitudinea de pâna acum a autoritatilor, tot nimic nu se va amenaja!
Nu voi intra acum in detalii si amanunte tehnice, deoarece presanta este ideea de REGÂNDIRE a sistemului de indiguire actual, in favoarea unuia flexibil si eficient economic si ecologic. Fundatia noastra se pune la dispozitia autoritatilor interesate, cu sugestii si specialisti. E timpul, cred, ca Natura sa fie considerata ca partener cu drepturi egale, si nu ca servitor caruia ii poruncim ce sa ne pregateasca la cina.
Despre beneficiile economice, ecologice, turistice si socio-culturale, cu alt prilej.
Dr. Stelian CINCA, Presedintele Fundatiei Nationale pentru Management Ecologic
Nota.
Sugerez specialistilor din agricultura, hidroamelioratii, piscicultura etc. sa ia legatura cu noi – telefon 021.321.56.96 -, pentru a elabora, impreuna, un proiect pe aceasta tema, pe care sa-l propunem pentru finantare din fonduri europene.
