Acasă Actualitate Tudor Vornicu - „cel mai cult si cel mai priceput anchetator“ al...

Tudor Vornicu – „cel mai cult si cel mai priceput anchetator“ al scriitorului ION D. SIRBU

-

Este o premiera nationala cind un cotidian consemneaza dezvaluirile scriitorului Ion. D. Sirbu, vizavi de seful emisiunii „Magazin duminical“ de la TVR, Tudor Vornicu, ofiter al Sectiei „Scriitori si intelectuali dificili“ din Ministerul de Interne, considerat de regimul comunist a fi „anchetatorul cult“. Ion D. Sirbu a facut aceasta dezvaluire in volumul II din „Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, o carte de memorii care a trecut saptamina trecuta pe locul I in canonul literar al „revistei 22“, devansind jurnalul de memorii al Monicai Lovinescu si pe cel al lui N. Steinhardt. De asemenea, celebrul roman „Adio Europa!“ scris de Ion D. Sirbu, este apreciat de critica literara ca fiind „cel mai mare roman cu umor tragic din istoria literaturii“.


„Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, tiparit in doua volume, este atit de tulburator, incit cititorul, indiferent cum s-ar numi el, nu il mai lasa din mina pina la ultima coperta. Ce-i drept, pentru unii, acesta este extrem de incomod si dezarmant prin sinceritatea adevarului consemnat. Pe altii, este posibil sa-i deranjeze elitismul lui Ion D. Sirbu – poliglotul, dramaturgul, romancierul, eseistul, nuvelistul, intelectualul rasat -, care s-a stins din viata, in ziua de 17 septembrie, 1989, la Craiova. Anii grei de puscarie comunista, umilinta, batjocura, teroarea, bataile, isi lasasera amprenta pe sanatatea importantului scriitor. In aceeasi zi, pe scena Teatrului National Craiova, avea loc premiera piesei marelui disparut, „Arca bunei sperante“, care a fost rejucata, in 22 decembrie ’89, sub semnul Victoriei.


La cincisprezece ani de la moartea lui Ion D. Sirbu, sint deja sase monografii dedicate acestui ilustru scriitor, intelectual de rezonanta in lumea elitistilor care au fost condamnati cu ani grei de temnita comunista. Criticul literar Daniel Cristea-Enache, cel care a scris postfata la „Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, consemneaza: „Dialogul si comunicarea cu cititorul pe care acesta ar putea-o intermedia sint, deocamdata, virtuale. Prin continutul lor «dusmanos fata de regim», caietele sint nepublicabile si tinute in secret, opere de sertar pe care numai o alta epoca, a libertatii, le va aduce la suprafata editoriala. Acest aspect este esential si el directioneaza intregul flux confesiv al autorului. El scrie nu pentru prezent, pentru publicul dat, ci pentru viitor, catre un destinatar necunoscut si traind intr-un timp istoric mai norocos“.


Ion D. Sirbu a scris ca un condamnat la moarte


In ultimii ani de viata, Ion D. Sirbu – model intern de cultura si civilizatie – , intr-un fel, se explica pentru posteritate:


„Aceste disparate note (sau glosse, sau gnome, sau microeseuri) fiind simple anexe ale timpului in care, lucrind ca un condamnat la moarte, mi-am scris romanele Adio, Europa! (La condition roumaine), Lupul si Catedrala, si, acum, Dansul Ursului, au avut de-a lungul anilor 1983-’87, diferite titluri de serviciu: Caietele robului Dezideriu, Firimituri de la masa saracului, Adagii si solilocvii si, de circa doi ani, Exercitii de luciditate…


Ieri, plimbindu-ma prin parcul ursului meu, mi s-a parut ca toate aceste insemnari, asa disparate si haotice cum sint (griji, spaime, ginduri) s-ar putea transforma intr-o carte. Cu titlul: Jurnalul unui jurnalist fara jurnal. (…) Mi-am conservat si intarit libertatea interioara, depistindu-mi obsesiile, combatind letargia, disperarea si foarte desele invitatii la sinucidere“.


Modestie transilvana


„Sint constient ca aceste modeste bucati de sticla colorate, pe care le transcriu in aceste caiete ale robului Deziderius Candid, nu au nici o valoare literara sau filosofica. Sint un fel de hybris gazetaresc intre foileton de duminica si nota marginala. Am in fata un munte de nisip scos din Aries, ca un mot batrin si disperat, spal si cern, cern si spal, poate ma aleg cindva cu citiva solzi de aur curat. Imi face bine aceasta litanie-calvarie, nu fac decit sa trec pe curat ceea ce «mizguie» cetos si otravit in mintea mea de vagabond risipitor. Incet-incet, cine stie, ca intr-o oglinda afumata, intr-o zi imi voi putea contempla chipul meu superb, de ratat, si mediocru, si vesnic ucenic. Ce nu a gasit nici cararea si nu a zarit nici coama inzapezita a muntelui visat. Si nici curajul de a termina nu l-a avut“.


Scriitorul facea parte din a cincea generatie de mineri


Ion D. Sirbu s-a nascut in 28 iunie, 1919, la Petrila – „o colonie minereasca polietnica si mozaicata, o lume ce nu seamana cu nici un alt loc din tara, cu nici o asezare posibila, cu nimic si cu nimeni de nicaieri“, dupa descrierea scriitorului, fiul lui Ioan Sirbu si al Ecaterinei (nascuta Glaser). In Jurnalul sau precizeaza: „M-am nascut, asadar, in «colonia» (nu in comuna: Nota bene!) Petrila (…) Tatal meu era unicul fiu al lui Nicolae Sirbu, miner analfabet, singurul din imensa noastra familie care nu stia decit româneste – pentru ca bunica mea, Maria Ursu, vorbea curent vreo patru limbi kezaro-craiesti. (…) Eram a cincea generatie de mineri, se pare ca stramosii neamului Sirbilor au venit, prin 1860, de prin partile Bradului (Cristior, Gura-Barza). Mama mea se trage din colonistii adusi de Maria Tereza in Banat. Dupa tata era germana, dupa mama era cehoaica, vorbea ambele limbi (in dialect). Ea se considera pemoaica (…) Tata mi-a dat sira spinarii, Mama, darul de a povesti si a glumi. Amindoi, dragostea de lume, soare, oameni“. In clasa I-a primara, vorbea, ce-i drept cam stricat, trei limbi deodata. Din aceasta cauza, preotul Ciocan l-a intrebat: „Tu ce esti? Ce religie ai? Care iti este limba materna?“ Copilul Ion D. Sirbu, speriat de moarte, a putut sa spuna doar: „Eu sint un copil!“ Tatal uitase sa-i spuna fiului sau ca este român, ortodox si ca din acel moment, limba lui materna este limba româna. Cu mult mai tirziu, intr-o scrisoare trimisa lui Virgil Nemoianu, Ion D. Sirbu ii marturisea ca tatal sau il considera un dezertor in perioada studiilor liceale, intrucit verile isi cistiga piinea preparind corijenti. In 1938 a urmat cursurile unei scoli de zbor fara motor, obtinind brevetul de atestare. Amintindu-si de anii tineretii sale, catre sfirsitul vietii, i-a scris Marianei Sora, confesindu-se: „Am fost fotbalist, atlet, la alergari, am calarit, am facut zbor fara motor (…) aceste daruri fizice m-au ajutat sa absolv cu nota maxima examenele de foame, de frig, de bataie in anii lungi de pension si reeducare“.


„Lucian Blaga este zeul protector al singuratatii mele“


Ion D. Sirbu si-a dat bacalaureatul in matematici, dupa care s-a inscris la Universitatea din Cluj, Facultatea de Litere si Filosofie (refugiata la Sibiu), isi reamintea scriitorul: „Aici, la Facultatea de Filosofie, am dat peste o seama de colegi cu totul exceptionali, si ca seriozitate, si ca talent (…) Acesti amici ai mei, in special Stanca, Doinas, Cotrus au fost cei care m-au «imblinzit» cultural, invatindu-ma sa citesc si sa gindesc, sa scriu si sa critic“. I-a avut ca profesori, intre altii, pe Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Onisifor Ghibu, D.D. Rosca, Nicolae Margineanu: „Marea fericire si mindrie a tineretelor mele au constituit-o dascalii pe care i-am avut (…) In anii aceia de teroare si fascism, ei au stiut sa ne dirijeze spiritual lecturile si curiozitatea stiintifica spre valorile democratice ale Europei vesnice. Acesti profesori nu ne-au impus sistemul lor de gindire: ne-au invatat sa ne alegem singuri metoda si calea si sursele de informare“. Ion D. Sarbu a fost discipolul preferat al lui Lucian Blaga, pe care si-l dorea asistent. Pentru Ion D. Sirbu, cel care avea sa devina cel mai tinar conferentiar universitar din istoria României, Blaga insemna enorm: „Blaga reprezinta pentru mine (si pentru generatia mea transilvana, din care fac parte) «mester-grinda» constiintei noastre carturaresti… (…) este zeul protector al singuratatii mele“.


Dezvaluirile cutremuratoare ale scriitorului Ion D. Sirbu


„S-ar putea sa gresesc. Nu cred. Citesc la «decese», in «România libera» ca a murit fulgerator (in timp ce vorbea la telefon) Tudor Vornicu, pe care toata lumea il cunostea ca fiind, la Televiziune, seful emisiunii «Magazin duminical». Si eu l-am urmarit in aceasta calitate: la inceputuri, mai ales – ii spuneam Pluto -, ma facea sa rid si imi era si mila de felul in care incerca sa fie inteligent, degajat, multilateral spiritual. Nu era. Poate ca avea putina cultura, multa bunavointa, chiar si o inima generoasa – cuvintul lui nu izvora din spirit, iar ceea ce era la el «inteligenta» si «talent» nu acoperea si nu alimenta prezenta sa intr-o postura in care se cerea umor, gratuitate, tinerete… si libertate. Informatiile ce ni le comunica treceau impiedicat si stilcit prin verbul sau. Mima cultura, imi facea mereu impresia unui cumsecade rinocer ce primise sarcina «delicata» de a fi mandatarul profesionist al unei inghesuite vitrine pline de cristale, portelanuri, artizanat heteroclit. Cred ca era un bun coleg, cred ca avea bunavointa, cred ca propunea idei si inovatii. (Emisiunile sale au incetat o data cu reducerea drastica a orelor de emisiune tv.)


Dar acest Tudor Vornicu, in 1957 si 1958, era considerat a fi «cel mai cult si cel mai priceput anchetator» din Ministerul de Interne de atunci… Fusesem supus – la ordinul delicat al tov. Draghici – sa fiu recrutat, cu orice pret, «colaborator al securitatii». A inceput astfel un lung razboi cu Fiinta mea: intr-o mina mi se arata libertatea, avansarea, viitorul luminos ce ma asteapta daca accept sa fiu «un adevarat fiu al clasei muncitoare», adica un discret si informat «intelectual de tip nou». Stiam limbi straine, aveam farmec, vorbeam curgator (si «cult»), straluceam si la catedra, si la cafenea, si in saloane sau alcovuri. Aveam acces la inima si sertarele unor celebri profesori, frecventam cercurile maghiare si germane, scriam si despre mineri, dar si despre universitari si academicieni.


Santajele respective au continuat in crescendo. Eu le explicam morala tatalui meu, ei veneau cu ultra-argumentul: «Nu se poate altfel. Pe noi, nimeni nu ne-a refuzat». Fusesem batut cumplit, pus, la Jilava (in timp ce executam cele sase luni ce-mi ramasesera din prima mea condamnare la un an), sa curat tinetele («sef al sectiei vidanjare»). Din nou arestat (la expirarea primei pedepse), am fost pus iar in situatia de a alege: «A fi sau a nu fi». Ei credeau ca sint total zdrobit, eu, din contra, cistigasem din acest an de «initiere» o lumina si o forta cu totul noi, chiar si pentru mine surprinzatoare.


Tov. Capitan Enoiu – seful anchetei, Sectia scriitori si intelectuali dificili -, obosit si infuriat de refuzurile si incapatinarea mea, intr-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el si mi-a spus asa: «Uite, noi nu am reusit sa te lamurim. Te trimitem la un tovaras care e foarte cult si foarte informat. El iti va explica situatia». Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) intr-o incapere mai mare. Acolo l-am intilnit pe cel care cred ca era capitanul Tudor Vornicu.


Foarte calm, masurat, dozindu-si hipnotic vorbele si privirea, mi-a explicat ca, daca nu renunt la incapatinarea mea, organele vor fi nevoite sa-mi «rupa sira spinarii». Iata, filmarile la Bivolitele (scenariul meu, premiat in vara 1957) nu au fost oprite. Ma pot intoarce direct pe platourile de filmare. Pot sa-mi tiparesc ambele carti ce le am depuse in edituri (Povestiri petrilene, la Editura Tineretului, si Soarecele B, satire, la ESPLA). Iar daca refuz, absolut tot ce am scris «va fi dat la topit». Numele meu va disparea de peste tot, ma si pot considera disparut din viata.


Nu tin minte ce i-am raspuns.


Dupa proces (am fost, de asta data, condamnat la sapte ani munca silnica si confiscarea averii), in noaptea de 29 decembrie 1958, pe culoarele Jilavei, am fost atit de cumplit batut incit am zacut aproape trei saptamini intr-un fel de coma semiinconstienta…


Aceasta a fost intilnirea mea cu marele Tudor Vornicu. (Doamne, sper sa nu gresesc!) Tot ce a spus el s-a indeplinit intocmai. Toate scrierile mele au fost date la topit. Sint dintre putinii detinuti care, la eliberare, in 1963, nu si-a primit buletinul de Bucuresti, nu am regasit nici o pagina din scrierile mele. Si fiindca am continuat sa refuz pe cei doi colonei care ma prelucrau la Cismigiu, am fost trimis in domiciliu obligatoriu din Petrila, fiind obligat aici sa ma angajez ca vagonetar in mina stramosilor mei.


Pe Tudor Vornicu l-am reintilnit in holul Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizita la Sectia de teatru a TV). El m-a recunoscut. «Esti Sirbu?», mi-a zis. Am facut semn ca da. „Cum – s-a mirat el – traiesti!?“ Si facindu-si cruce s-a indreptat spre ascensor.


Sit tibi, Tudor, terra levis!“ (Fie-ti, Tudor, tarina usoara! – n.r.)

ȘTIRI VIDEO GdS

3 COMENTARII

Horoscop

Berbec Căutaţi compania altor oameni şi sunteţi dependent de atenţia lor. Dacă nu primiţi sprijin şi confirmări din partea partenerului sau a...