Si-a adunat putinele boarfe care-i mai ramasesera chiar in fata usii, pe unde, odata, putea sa intre si sa iasa nestingherit. De doua saptamini insa, ceea ce se chema casa lui a ramas ferecata. Batrinul nu mai are voie acum decit sa priveasca indelung usa metalica – platita cu pensia lui – incuiata de propria-i fiica. Si sa se consoleze cu ideea ca, desi patul pe care-si odihneste anii e scara blocului, macar e aproape de copii in ceasul de pe urma.
Sabin Bulica are 70 de ani. De loc e din comuna Sopot, sat Sirsca. Dar casa in care a trait cu nevasta si cu cei trei copii nu o mai are de mult.
„Am vindut-o. Asa mi-au zis copiii. Se mutasera la oras, nevasta se despartise de mine, casa nu le mai trebuia, iar eu singur nu puteam s-o mai duc. Ziceau ca au ei grija de mine, numai s-o dau. Si-am dat-o. Dup-aia, sufletu’! Lor nu le-a mai pasat, m-au lasat in plata Domnului“.
Citiva ani, batrinul a lucrat ca paznic la ciobani. Ii dadeau si casa, si masa. Omului ii placea, mai ales ca avea si el cu cine schimba o vorba, acolo, sa nu crape de singuratate. Iar la doua-trei saptamini, dupa ce aduna niste banuti si ceva in traista, venea la oras, la Craiova.
„Treceam pe la toti, si la baiat, si la fete – ca am doua, Lucica si Constantina. Le duceam si eu ce puteam, lapte, brinza, oua, niste faina de porumb. Cit puteam sa pun deoparte pentru ei. Mie mi-ajungea putin, ce sa mai intre intr-un sac de oase?… Dar ei sint tineri, au si copii. Si-apoi, mincarea cea mai sanatoasa tot aia de la tara e“.
Niciodata nu raminea batrinul prea mult in vizita. Nu voia sa cada pe capul tinerilor, sa-i incurce. Venea, aducea si pleca inapoi, la treaba lui.
Copiii i-au lasat doar patura de moarte
In citiva ani insa, batrinetea si-a spus cuvintul. Picioarele nu l-au mai tinut, miinile nu l-au mai ajutat. Cind nu a mai putut munci, batrinul si-a adunat putinul pe care-l avea si a venit la oras.
„Sa vada copiii de mine. Asa spusesera. Dar unul nu s-a uitat la mine. Baiatu’, Constantin, e un betivan si jumatate, mai bine sa nu-l fi avut! Fata ailalta are barbat, casa, ce sa se mai incurce cu un bosorog. Mi-a zis ca n-am ce cauta la ea. Asa ca am venit la fie-mea asta, Lucica. Tot ii murise barbatul, era singura, doar cu fetele, o mai ajutam si eu cu pensia…“.
Lucica l-a primit, dar de cum a pus piciorul in casa, batrinul nu a mai vazut un leu din pensie.
„Mi-a luat tot, a zis ca nu-mi mai da nimic, ca n-o sa ma tina gratis. Eu am inteles, doar avea copii sa-i trimita la scoala, lumina, gaze de platit. Dar mi-a vindut pina si hainele de inmormintare. Mi-a mai ramas o patura, uite-o aci, in sac, n-o las de linga mine. Macar sa am cu ce sa ma invalui, cind m-oi duce…“.
De doua saptamini insa, Sabin Bulica a fost dat afara din casa. Fara nici o explicatie, fara macar o stringere de inima, propria lui fata l-a scos pe usa, trintindu-i in scara blocului averea strinsa in doi saci.
O punga de napolitane la doua zile
„Mi-a zis sa stau aici, ca ea nu mai poate. Acum si-a luat alt barbat si nu mai e loc pentru mine. Si am ramas aci, pe scara, unde sa ma duc? Citeva zile am stat in piata, la Orizont, dar m-am imbolnavit. Chiar politistii m-au dus la spital, au vazut ca mi-era rau. Dar, de ce crezi mata ca sint eu bolnav? De cafea, de aia, ca nu pun altceva in gura. Bautura n-o suport, e otrava, dar cafeaua e asa o placere pentru mine… Cu gineri-miu ala mort – de cancer s-a dus, saracu’ – stam la cafele ore intregi… Bun om. Asta de acum n-are ochi sa ma vada. Cred ca de-aia m-a si dat afara Lucica“.
Din piata, batrinul s-a intors in scara. Cel putin e adapost. Vecinii il cunosc, nu-l iau la rost. De mincat, ce-o da Dumnezeu, ca el bani nu mai are, iar patura n-o vinde.
„I-am zis fie-mii sa-mi ia si mie zece kilograme de faina, din pensia pe care mi-o ia, ca e un milion. Si cind o face ea piine, sa-mi dea si mie o bucata. Da’ nici n-a vrut s-auda. Noroc cu oamenii din bloc, mai imi dau cite ceva. Uite, cum e punga asta de napolitane. Imi plac, sint cu vanilie, ma tin si miine“.
De doua saptamini, de cind perna ii e ori scara, ori bordura, Sabin Bulica aproape s-a obisnuit cu situatia. Nu se plinge nimanui. Sta pe scara, rezemat de patura, maninca un dumicat si bea cite-o gura de cafea primita de pomana. Si nici prin cap nu-i trece sa bata la usa fetei.
„N-o mai deranjez. De-o fi sa fie ce-i mai rau, mi-o deschide pina la urma, ca n-o sa stea cu mortu’ la usa…“.
Trimis la cersit de propria fiica
Locatarii blocului D66 cunosc destul de bine situatia. Si pe Lucica.
„E vai de capul lui. A vindut casa, iar fie-sa i-a luat banii sa-si puna termopane. Pe urma n-a mai avut nevoie de el, l-a scos afara. Nici cind il tinea n-o ducea bine mosul. Dupa ce ii lua pensia, il trimitea la cersit, prin piata ori pe la posta. Acum ii striga ca e murdar, ca nu se spala…“.
„Imi pare rau de el, dar pute!“
Iritata, evident, de interesul aratat atit de reporterii GdS, cit si de vecinii care au sesizat cazul din blocul D66, Craiovita Noua, Lucica Bulica a explicat, indurerata, situatia:
„Pute! De ce nu se spala? Sa zica el! Ce, sa-i dau eu casa? Pai el ce mi-a dat mie? Eu am facut doar opt ani de scoala, nici nu am cum sa muncesc, iar pe el nu-l intereseaza. Pensia? Pai ce mai faci cu un milion azi? Lumina, gaze, toate cele. Da, am pus usa metalica si termopane, «sotul» m-a ajutat… Sa se duca la azil, nu ma priveste. Eu nu pot… Dar de ce nu-l duceti dumneavoastra, daca tot va e asa mila de el? Imi pare rau, ca, deh, e tata… Dar hainele de moarte nu i le-am vindut, cum spune. I-am zis asa, ca altfel cade pe capul meu sa-l ingrop eu…“.
