Este stiinta, dar ar putea sa fie istorie. Ne ingrijim sa fie, chiar daca uneori lipseste. Ne fascineaza atunci cind o indragim, ne uimeste si ne ispiteste cu necunoscutul sau ori de cite ori ne impotmolim; ne da sperante atunci cind privim inainte, ne ingrijoreaza cind o studiem in trecut. Acum este o necesitate comunitara, dar in realitate este o obligatie morala fata de natura. Vorbim despre stiinta moderna a apelor, despre ecologia acvatica.
Totul a pornit de la vietatile apei, de la miile de specii de flora si fauna acvatica care traiesc intr-un lant trofic perfect, fara ezitari si fara pauze. Au existat dintotdeauna, insa le-am ignorat nepasatori ca pe ceva firesc, ca pe niste obiecte care fac parte din decorul obligatoriu al naturii. N-am stiut niciodata cit de pretioase sint si cit de mult conteaza. Ne-am trezit cam tirziu sa punem pret pe ele, acum cind s-au imputinat sau nu mai sint asa de „pretioase“… Acum, cind le-am tulburat linistea cu baraje, indiguiri sau regularizari, cind am ridicat malurile, prefacindu-ne ca le este bine si lor, cind murdarim apa fara sa stam prea mult pe ginduri.
Spunind toate astea, ce-ar fi apa fara culorile pastravului curcubeu, fara albul sidefat al larvelor de chironomide, fara casutele de trichoptere imprastiate pe pietre sau fara unduirea lenesa a crapului, fara perlide, fara amfibieni, fara sarpele de apa, fara… Ar fi doar apa, o combinatie abstracta intre doi atomi de hidrogen si unul de oxigen, o matematica sau o chimie, o poveste pentru clasele de gimnaziu, cu care dascalii isi umplu o ora de predare-invatare, sau un titlu de media, cu care ziaristii isi vind jurnalele. Si cu toate astea, sint atit de multe de spus! Privim ecologia acvatica doar ca pe un mod de a face curatenie, dar ignoram relatiile noastre cu natura, felul in care ne percepe ea pe noi. Nu inseamna ca nu ne indrageste sau ca nu ii pasa de noi, dar vrea sa fim mai chibzuiti, mai intelegatori, mai realisti.
Auzim la televizor tot mai des, in contextul integrarii europene, despre „dezvoltarea durabila“, vorbe mari, spun unii, nascocite de europarlamentari „care-si fac de lucru“. Oare e cum gindim noi? E chiar degeaba? Nu ne pasa de ce va fi miine, nu vrem sa ne fie mai bine? Cum ar fi sa traim in desert ? Cum ar fi sa inghitim pastile in loc de apa? Am putea? De ce sa nu ne pese, de ce sa credem ca apa este de ajuns? Oare generatiile viitoare nu se pot bucura de ceea ce au beneficiat bunicii nostri, sau noi? De acest univers fara seaman, care ne hraneste si ne atrage magnetic fara sa ne explicam de ce, care cere sa fie ingrijit ca orice altceva din natura : ca o padure, ca un munte, ca un cimp de flori… O gospodarim de-acum dupa legi europene, dar trebuie sa fim cu sufletul alaturi de ea.
As mai putea spune ce s-a mai spus: apa este viata, este in tot si toate, este imensitate, este un circuit in natura etc, etc. Este adevarat, dar am fi prea egoisti! Am ignora viata din ea, poate cel mai important lucru pentru care noi ar trebui sa ne straduim mai mult. Daca vietuitoarelor acvatice le este bine, putem fi multumiti; altfel, riscam sa trecem in tabara inginereasca incarcata de calcule si socoteli care limpezesc apele doar pe hirtie. Adincurile ramin astfel ca si pina acum, in neant… Ca niste comori nedescoperite, dar stralucitoare, atit de aproape de noi, dar de neatins! Sa nu fim ignoranti acum, cind natura are nevoie de noi, s-o ajutam cit mai putem, cit nu e prea tirziu.
Asta pentru ca nu putem rezista fara frumusetea apei, fara ceea ce ne ofera ea: reflexia orbitoare a luminii pe luciul unui lac, melodia piraielor de munte, imensitatea Dunarii, linistea Jiului, limpezimea izvoarelor, ora de pescuit, mersul racului…
Sa ne amintim de apa din adincurile pamintului ce renaste-n fintini, de balti, de mlastini, de cit de folositoare ne sint. Si de miile de specii de plante si animale care traiesc aici. Am scrie o enciclopedie, ne-ar coplesi atita informatie. Am fi prea mici in fata ei. Apa este mai mult decit ceea ce vedem, iar natura ne ofera mai mult decit ce am primit pina acum, ne ofera o aventura, un risc asumat. Ne cere sa o ingrijim cu stiinta. Oare vom reusi? Sintem pregatiti pentru asta? O sa fim europeni? O sa fim in stare sa luptam cu noi?
Atunci cind vom raspunde la intrebari pozitiv, cind va fi bine pentru ape, natura se va impaca si cu noi, vom fi parte din ea, o vom iubi si pretui mai mult ca pina acum, iar apa nu va mai fi doar paharul de pe masa din bucatarie, ci o mare minune: minunea vietii.
