Sint ai nimanui. Au terminat scoala si sint aruncati in strada, unde se descurca fiecare cum poate.
Ii poti intilni in nenumarate colturi ale orasului si despre multi dintre ei n-ai crede ca dorm prin parcuri, prin piete, prin gari sau, atunci cind au norocul sa se mileasca de ei vreo familie la care muncesc, prin vreo dependinta. Majoratul e pentru ei un blestem, iar amintirea primei nopti sub cerul liber, de neuitat. Nici nu stii cum sa le vorbesti, cum sa-i intrebi de ce, acolo unde parintii mai au cinci copii, n-au loc nici in casa, nici in suflet pentru al saselea. Si aproape eziti sa le stii dorinta cea mai ascunsa, desi e de banuit. Nu vor palate, nu vor masini de lux, vor ca intr-o zi sa-si poata spune „si miine am unde sa dorm si sa fac o baie“.
„M-au dus cu masina acasa, dar parintii nu m-au primit si m-am intors cu trenul“
E seara si la apartamenul primit de la Primaria Slatina de trei dintre tinerii ramasi pe drumuri se aduna „ceata“. Cu totii sint in jur de zece „boschetarii“ care vin aici sa doarma, dupa ce o zi intreaga au facut fiecare ce a putut ca sa nu-i prinda noaptea cu stomacul gol. Apartamenul mai are urme ca a fost cindva, nu demult, in stare foarte buna. Acum e bine ca inca este o usa la intrare, chiar daca vizibil deteriorata. Vecinii se pling de mult timp ca nu mai au liniste de la venirea noilor vecini.
Crizantema Budica are 19 ani si sansa sa doarma in apartamentul prietenilor ei. Este din Strejesti, iar la terminarea scolii (de la Bals), cei de acolo au dus-o acasa. N-a stat, pentru ca, spune ea, „parintii nu m-au primit si m-am intors cu trenul“. Din ce-si aduce aminte, acasa mai are cinci frati, prea multi pentru inca un membru care sa manince la aceeasi masa. Asa ca n-a stat pe ginduri cind a vazut ca nu e dorita de nimeni.
In acelasi apartament sta si Dan Gulie. Are 17 ani si jumatate si, din ce i s-a spus, inca sapte frati. El e cel mai mic, iar atunci cind s-a desfiintat Centrul din Corabia si au fost nevoiti sa plece, a venit la o matusa, in Slatina. N-a avut cum sa-l tina, asa ca de la 15 ani a tot stat prin gari: Slatina, Potcoava, Pitesti, Piatra-Olt. Mai aduna, cind gasesc, fier vechi, mai si fura fierul, dar de-abia daca string de mincare. I-a fost dintotdeauna rusine sa cerseasca, asa ca n-a facut-o niciodata. Impreuna cu prietenii curata subsolurile de bloc si primesc de la proprietari cite o suta de mii si fierul vechi.
Leonard Florin Mihai are 17 ani si a fost nevoit sa plece din Corabia tot o data cu desfiintarea centrului, alaturi de alti 30 – 40 de tineri. Mai avea un an si termina scoala, profesionala de mecanici auto. N-a mai avut bani sa ramina, asa ca a tot batut drumurile de atunci. Acum a ajuns si el la colegii din Slatina si mai stau impreuna, cit s-o mai putea. Ar vrea sa lucreze intr-un service, chiar a lucrat, dar patronul a cerut sa-i vada actele si cind i-a spus ca i-au fost furate nu l-a mai tinut.
Constantin Paun e locatar de drept al apartamentului, asa ca se poarta in consecinta. Are 18 ani si a trecut si el prin experienta dormitului in gara. A si lucrat, la HIDROCONMEC, dar n-a fost multumit de bani, asa ca a plecat. „Seful de echipa se tot lua de mine, ca vin tirziu, ca… Acuma, eu zic, ca orice om mai intirzie, nu e normal?“.
„Prima noapte am dormit pe iarba, dupa care am inceput sa ne cautam fiecare cite ceva“
Balsul e un oras aparte pentru acesti tineri. E orasul care le-a aratat cit de cruda poate fi viata. E orasul in care au dormit pentru prima data afara.
„Nu ne credeti, sau de ce ne intrebati? Asa a fost, ne-au mai tinut o saptamina dupa ce am terminat scoala, pina ne-au dat diploma, dupa care ne-au dat afara. Ne-au promis, cit am fost in scoala, ca fetele cele mai harnice si pricepute vor avea de lucru. Cind am plecat, am plecat toate. Prima noapte am dormit in fata scolii, pe iarba, dupa care am inceput sa ne cautam fiecare cite ceva. Pe noi cine sa ne ajute, ca nu sintem din Olt. Ne-au mai strins o data, cu politia, si ne-au dus pe fiecare acasa. Am avut numai probleme“, au inceput sa povesteasca fetele care au terminat Scoala Ajutatoare. Unele au invatat croitorie, altele stiu sa croseteze, altele zidarie… Oricum, pina acum nu le-a folosit la nimic, muncesc cu ziua pe unde pot.
Un om cu suflet mare le-a salvat de dormitul prin boscheti
O casa mare, dar neintretinuta, aflata undeva aproape de iesirea din Bals, le este adapost de un an si jumatate. Intr-o camera sint inghesuite zece paturi, iar la ora 21.00 luminarile sint deja aprinse. Sint singura sursa de lumina, poate iarna mai degaja si ceva caldura.
Fetele maninca fiecare pe unde poate. Vizita noastra le surprinde, nu neaparat placut. Au mai venit reporteri, au stat de vorba cu ele, iar cel care le-a permis sa stea aici s-a suparat si le-a amenintat ca le da afara. „A zis asa, la suparare, dar nu-l lasa sufletul sa ne lase pe drumuri. Da’ cred ca pina la urma trebuie sa ne gasim unde sa dormim, pentru ca a vindut casa si noul proprietar trebuie sa vina“. Le spunem ca vom incerca sa vorbim cu primarul. Ne privesc aproape cu ura si ne povestesc ca autoritatile nu fac niciodata altceva decit sa le puna pe fuga si sa le ameninte.
Unele stau de patru ani pe strazi. De cind au terminat scoala, de fapt. Au mai trecut si prin experienta intoarcerii acasa, unde n-a mai fost loc pentru ele, asa ca s-au intors.
„Sa stiti ca am dus-o si noi bine cindva. Stateam intr-o casa cu soba, cu geamuri intregi si ne placea“, spune Marilena, liderul fetelor, care are marea dorinta sa se intoarca acasa, undeva linga Timisoara. „Daca cineva ar vrea sa ma duca la parinti, eu m-as duce“.
Emilia Dobre, de 22 de ani, este din Mehedinti si a ramas in Bals de cind a terminat scoala. Luminita Budi are 20 ani si este din Vilcea. La ea n-au venit niciodata parintii. Tot cu ele stau si Cristina Iacob, Simona Mitrica, Lacramioara Munteanu si alte fete. S-au pregatit si pentru momentul in care vor fi nevoite sa plece din casa. „Am hotarit ca vom sta in piata. E si fintina acolo, nu e nici o problema“.
„Nu ne lasa pe noi pocaitu’, a zis ca ne ajuta si pentru iarna“, spera tinerele, care pretuiesc fiecare ora petrecuta cu un acoperis deasupra capului, cind stiu ca prietene de-ale lor, colege cindva, dorm pe unde apuca. Miercuri a fost mai greu, a fost Sfintul Ilie si nu s-a lucrat. Dar joi aveau deja de lucru: mergeau la sapa la o familie care le ia de mult timp cu ziua.
„Da’ nu-i asa ca voi luati bani pe noi, veniti ca sa aveti ce scrie?“
„Sint smecheri baietii, n-avem noi treaba cu ei. Ei vor treaba aia, nu vor sa-ti poarte de grija“, ne mai spun, din ce in ce mai zgircite la vorba.
Plecam cu un sentiment greu de descris. „Doamna, da lu’ asta-i e foame!“, auzim in urma noastra. Cei 25.000 de lei pe care i-am putut oferi nu i-au ofensat, dar nici de mare ajutor nu le-au fost. „Da’ nu-i asa ca voi luati bani pe noi, veniti ca sa aveti ce scrie? Nu-i asa ca nu ne ajutati!“, mai auzim, inainte de a inchide portiera. Si asta e intrebarea care ne tot macina de atunci. Cine e mai indreptatit sa intreprinda ceva pentru ei? Cu ce va ajuta sau ii ajuta ca ati aflat un crimpei din drama lor?
„Toti ii cam lasam de izbeliste“
In Bals a existat un proiect de infiintare a unui asezamint temporar. Nu e o solutie si, probabil, nu lor le este destinat. La Slatina s-a dat in folosinta un apartament. Este chiar cel de care va vorbeam si am aflat ca va fi reanalizata decizia prin care a fost acordat si, foarte probabil, va fi luat de la actualii beneficiari si repartizat altora.
Primarul Slatinei, Darius Vilcov, declara ca in august, la discutarea dosarelor de locuinte sociale, vor avea prioritate tinerii proveniti din centrele de plasament. Vor avea punctaje mai mari, multi dintre cei care au dosare vor obtine locuinte. „Problema va fi sa le si pastreze. Adevarul este insa ca pe cei mari toti ii cam lasam de izbeliste“, declara primarul, care a asigurat ca exista si o strategie pe termen lung pentru acesti tineri.
