Un om avea o cadă. Cada era cam veche. Aşa că omul a chemat un meseriaş să i-o emaileze. A doua zi, cada nou-emailată a inceput să se umfle. Apoi să se cojească. Omul nostru a pus mina pe telefon şi a chemat meseriaşul să-i dreagă din nou cada. Meseriaşul i-a spus că vine.Tot aşa i-a spus şi după o săptămină, cind omul l-a sunat din nou. Şi aşa au trecut, cu promisiuni, doi ani. Timp in care cada ajunsese ca vai de lume. La fel şi nervii omului nostru. Aşa că păgubaşul a plecat să işi caute dreptatea. Dar i s-a spus că nu poate decit să aştepte să-i vină meseriaşului chef de muncă sau să il dea in judecată. Aşa că omul incă stă, după doi ani, pe marginea căzii şi se intreabă: „Să-l mai aştept pe meseriaş, să-l dau in judecată sau să chem pe altcineva? Că săptămina viitoare vin naşii de la Oradea…“
Pentru poveşti cum e cea a lui Marius Cirligel ar trebui să existe o rubrică specială in ziarul nostru, intitulată : „Colţul ţăpiţilor“, „Nu faceţi ca ei!“ sau „Sfaturi pentru oamenii creduli“. Pentru că singurul „păcat“ al omului nostru in toată această poveste este că a avut „obraz subţire“ şi l-a crezut de fiecare dată pe Petre Pirvu, care s-a dovedit a fi „meseriaş“ numai in „dusul cu vorba“.
Povestea se vrea deci cu morală şi cine are urechi să audă şi ochi să citească să tragă şi concluzii şi să se ferească de oameni şi situaţii ca acelea intilnite de „eroul“ nostru.
Dusul cu vorba
In decembrie 2000, Marius Cirligel a apelat la serviciile lui Petre Pirvu pentru a-şi emaila cada. „Imi renovasem apartamentul, şi cada, destul de veche, nu mai cadra cu aspectul modern al băii. Am sunat la un număr luat din ziar şi a venit Petre Pirvu, care este şi patron al firmei. Mi-a emailat cada in data de 20.12.2000. Deşi am respectat intocmai condiţiile de utilizare ulterioară emailării, după numai citeva zile au inceput să apară semne de depreciere“.
In aceste condiţii, Marius Cirligel l-a sunat pe Pirvu să ii spună ce se intimplă. Acesta l-a asigurat că o să vină intr-o zi să rezolve situaţia. Dar n-a venit. „De fiecare dată cind il sunam, imi spunea ba că nu este in oraş, ba că nu are materiale, ba că nu are timp“. Şi tot aşa timp de doi ani. „Dacă ştiam, imi cumpăram altă cadă! Am dat 600.000 pe emailat. Şi, ştiţi, chemam şi pe altcineva să repare ce a stricat Petre, dar dacă el imi tot promitea că o să vină!“ Plus că mai era o problemă: in ziare nu mai exista alt anunţ cu „emailez căzi“.
De risul tirgului
Omul s-a hotărit cu greu să se infurie, dar in cele din urmă a reuşit. Şi a mers la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului, de unde a plecat insă tot cum a venit. Pentru că i s-a explicat clar: „Instituţia noastră apără consumatorii, adică persoanele fizice, dar factura dumneavoastră a fost făcută pe firmă (Marius Cirligel are, la rindul lui, o firmă-n.r.), aşa că nu este de competenţa noastră“. „Şi eu ce să fac acum? Să mă judec pentru o cadă?“, s-a demoralizat de tot Cirligel. După care a venit la ziar să ne impărtăşească trista experienţă. L-am ascultat cu compasiune şi am fost pentru o clipă tentaţi să il intrebăm: „Şi cu ce v-ar putea ajuta un articol in ziarul nostru?“ Dar ne-am adus imediat aminte de bancul cu omul care venise in tirg cu calul care era bătrin, nu minca şi nu trăgea la căruţă. „Şi cine ţi-l cumpără, tataie?! De ce-l mai adusăşi in tirg?!“ „Ca să-l fac de ris, taică, să-l fac de ris…!“
Şi i-am dat dreptate, mai ales după ce ne-am convins singuri că „meseriaşul“ Petre e chiar „de ris“. Contactat telefonic şi intrebat de ce i-a luat doi ani să repare ce a făcut stricat de la bun inceput, acesta ne-a „lămurit“: „Ei, nu sint chiar doi ani! Normal că nu pot să vin la toată lumea atunci cind vor ei. Domnul Cirligel nu a avut răbdare, asta e problema, că pină la urmă veneam!…“
