O vorba batrineasca spune: „Sa nu sapi groapa altuia, ca tot tu o sa cazi in ea“. Usor de zis, greu de facut! Cel putin pentru unii. Si nu ne referim la circotasii care nu gasesc placere mai mare decit in a pune bete in roatele celorlalti, ci la… gropari. Pentru ca numai ei stiu cu adevarat, saracii, cit de greu este sa sapi groapa altuia…. La propriu! Iar de cazut in ea…, oricum trebuie sa se vire de voie, de nevoie, ca altfel nu are tirnacopul spor. Ca doar pentru asta sint platiti!
Mai toata lumea ii priveste pe gropari ca fiind o categorie de oameni care au o meserie, daca nu macabra, cel putin iesita din comun. Ei spun insa ca nu este cu nimic diferit de a fi vinzator, dulgher, sofer sau orice altceva. Ca orice meserie, sapatul gropii altuia are partile lui bune si partile lui rele. Cert este ca nu pe oricine il indeamna inima si… curajul sa „presteze“ printre cruci si sa aiba drept „clienti“ defunctii. Dar, atita timp cit cistigi un ban cinstit, de ce nu?!
Nea Ionica este gropar cu vechime, minuind tirnacopul in slujba decedatilor din 1995. Nu a fost dintotdeauna gropar, dar, de nevoie nu te mai uiti la meserie.
„Am lucrat si ca faiantar, si la abator… Acum sint gropar in Ungureni. Am trecut de la carne la coliva“, spune cu detasare barbatul.
Nea Ionica spune ca nu este deloc usor sa fii in bransa si ca pamintul iti da multa bataie de cap: „E greu. Acu’, vara, pamintul este uscat si trebuie sa-l uzi bine cu galetile cu apa ca sa intre tirnacopul in el. Iarna, aceeasi poveste, ca ingheata. La o groapa lucram in echipa, cite patru oameni. Pe caldurile astea trebuie sa ne apucam devreme de sapat, sa nu ne ajunga zapuseala. Desi incepem serviciul la 8.00, la 7.00 sintem deja in cimitir, sapind. Asa reusim sa terminam pe la 11.00“.
S-a stins datina, s-a dus si gaina!
Chiar daca salariul este destul de mic, iar groparii se jura cu mina pe…cruce (si nu a lor, ca au de unde sa aleaga!) ca de la rudele defunctului mai mult de un bot de coliva si un colacel nu pica nimic, macar orarul este lejer. La ora 4.00, majoritatea groparilor se odihnesc dupa o dimineata si o dupa-amiaza de dat cu tirnacopul si de minuit cosciuge.
„Nimeni nu este obligat sa ne dea nimic. Daca omul are chitanta de la RAADPFL ca a platit serviciile, atunci cum sa ne mai plateasca si noua inca o data! Daca ne dau si noua o cana, o coliva, atunci e altceva! Inainte se dadea groparului gaina trecuta peste groapa si pinza cu care era lasat cosciugul. Am prins si eu doua-trei gaini, dar rar, pentru ca numai cei de la tara mai tin seama de obiceiuri. Uite, si pinza asta este tot de acolo“, arata barbatul pinza care acopera patul pe care sta.
Dar sa te impaci cu conditiile de munca si cu buzunarul subtire nu este suficient in aceasta meserie. Ai nevoie si de putere sa infrunti frica, sila si toate sentimentele pe care le traieste cineva care o mare parte din zi vede persoane decedate, in costume de scinduri. Daca poti sa te duci acasa, sa pui capul pe perna, sa nu te trezesti nadusit de vise negre, si te tin nervii sa uiti ce ai facut la serviciu imediat cum ai pus piciorul pe pragul casei, atunci totul e OK. Daca nu, mai bine iti schimbi meseria. „Mie nu imi e frica. La abator lucram toata ziua cu singe, cu organe si toate alea. Acum e cam la fel. De ce sa-mi fie frica, daca omul ala este mort? Ca doar nu are ce sa-mi faca! Nu cred nici in prostii, cum ar fi povestile cu strigoi. Nu e usor sa lucrezi cu mortii, sa ii cari, sa umblii cu miinile prin ei, dar asta e! Frica nu imi e si nici nu visez urit noaptea“, spune vitejeste nea Ionica. Si il credem pe cuvint, pentru ca, daca a rezistat sapte ani in meserie, e clar ca nu l-a bintuit pina acum nici un mort.
Dar, oricum, chiar daca nu ii e frica de cei plecati pe lumea cealalta, nea Ionica prefera totusi sa vorbeasca despre cei vii… si dragi: fiica lui, care urmeaza sa se marite, celelalte doua fete, nepotii care vor veni…
