Un fum negricios şi un miros dezgustător îţi invadează fiinţa. De departe îţi dai seama că te apropii de un iad al gunoaielor, un iad populat de oameni care nu au de ispăşit decât păcatul unei vieţi în care sărăcia cruntă îi urmăreşte de ani de zile. Zeci de oameni şi câini îşi împart prada. Fiecare se zbate să supravieţuiască.
Viaţa celor care trăiesc din gunoaie este un chin zilnic, căruia nu i se pot împotrivi. Oamenii spun că asta e unica modalitate de a face rost de bani. Bătrâni şi tineri, cei din Jieţe – cum se numeşte mica aşezare a celor care au ca unică sursă de venit colectarea peturilor-se trezesc dis-de-dimineaţă şi merg resemnaţi spre groapa de gunoi. Un kilogram de peturi se vinde cu patru mii de lei vechi. O nimica toată.
Încă de la ieşirea din locuinţele lor sărăcăcioase, oamenii simt mirosul zilei ce abia îşi arată chipul. „De când este căldura asta, umblatul prin gunoaie a devenit cu adevărat un chin. Mirosul se simte mai aprig decât înainte, ne legăm o basma peste gură, peste nas, dar degeaba. Avem o viaţă de mizerie. Că doar trăim din mizerie! Ce să facem, nimeni nu ne angajează. Avem copii şi familie, iar banii trebuie făcuţi cumva“, a povestit, abia ridicându-şi ochii din pământ, tanti Margareta. Ca ea sunt alte câteva zeci de persoane: unii locuiesc în Jieţe, alţii vin din celălalt capăt al oraşului să adune sticlele de plastic.
„Noaptea se simte cel mai rău mirosul“
Paraschiva are 31 de ani şi trăieşte în Jieţe de mai bine de şase ani. Locuinţa familiei sale se află la doar câteva sute de metri de groapa de gunoi a municipiului Târgu Jiu. „Noaptea se simte cel mai rău mirosul de la groapă. Degeaba închidem geamurile, că aproape în fiecare noapte simţim fumul înecăcios şi mirosul acru ne chinuie. De parcă nu ar fi destul de rău, îs atâtea muşte în cameră, zumzăie şi pişcă. Mi-e frică să nu se îmbolnăvească ai mici, luăm spray, dăm, dar împotriva mirosului nu avem ce face“, a afirmat femeia. Viaţa costă, a mai spus femeia, uitându-se tristă la plasa de rafie în care a adunat câteva zeci de kilograme de sticle de plastic. De la ora şase a venit printre gunoaie, nu mai avea prea mulţi bani în casă. „Am acasă patru copii care trebuie să mănânce şi ei ceva. Bani nu sunt. Bărbatu-miu nu munceşte că nimeni nu l-a angajat. A trecut pe la forţele de muncă, dar nu a reuşit. La groapă nu prea pot să vin de multe ori, am copii mici, unu are doi ani jumate, iar fata vreo patru. Ăilalţi doi îi am la şcoală“, a spus femeia, în timp ce îndesa într-o plasă mare de rafie câteva sticle. Se oprea câteva secunde pentru a-şi şterge sudoarea murdară de pe frunte. Mâinile negre şi pline de o mizerie înfiorătoarea şi le va spăla mai târziu. „Ce să fac? M-am obişnuit şi cu murdăria asta, şi cu mirosul neplăcut. Îmi spun în cap că asta mi-e viaţa, că am acasă sufletele alea care mă aşteaptă şi la care trebuie să le dau să mănânce. Oricât ar fi de grea lupta asta, iadul ăsta de la gunoaie, pe ei nu o să-i aduc niciodată aici, mi-e teamă că se îmbolnăvesc“.
Bătrâneţe murdară, răsplata după o viaţă curată
O faţă ridată şi plină de negreală apare de după un maldăr de sticle. Câteva suviţe albe ies de sub basmaua murdară, iar ochii femeii sunt plini de tristeţe. La prima vedere îţi lasă impresia unei femei de peste 70 de ani. Recunoaşte, zâmbind amar, că nu are decât 58 de ani. După o viaţă în care a muncit şi şi-a crescut copiii, acum, la bătrâneţe, are parte doar de mizerie: „Copiii sunt la casele lor, ce să le fac? Au şi ei greutăţi. Fiecare cu viaţa lui. Ne-o purtăm aşa cum putem. Acum sunt nevoită să vin să adun sticle, nu îmi ajung banii, am un ajutor social, dar toate îs scumpe“. Un câine răpciugos se aciuează la picioarele încălţate în nişte adidaşi vechi şi rupţi. Caută umbra, căci soarele străluceşte pe cerul senin, arătând că este ora prânzului. Pentru cei care trăiesc din gunoaie, masa de prânz este una şi aceeaşi cu cea de seară: „Unde să mă duc? Ce să mănânc? Acum trebuie să vină maşina să ia sacii de sticle. Trebuie să stau lângă ei, să-i păzesc, să fiu atentă la cântar. Am strâns numai de zece lei azi. Sunt bătrână şi este şi prea cald. Uneori îmi vine rău de la miros, câinii ăştia caută după hoituri şi le scot şi se împute şi mai rău aerul. Murdărie şi boli, de astea am parte la bătrâneţe“, a spus femeia.
Mariana are doar 17 ani şi deja a făcut cunoştinţă cu groapa de gunoi. De aici trăiesc şi ea, şi mama ei, şi soţul tinerei. Nu au de unde din altă parte. Sunt romi veniţi de la Severin în Târgu Jiu. Au venit cu speranţa că vor găsi un trai mai bun. Nu a fost aşa. „Ce să fac? Şcoală nu am făcut decât două clase. M-am măritat de doi ani. Acum adun de prin gunoi sticle. Bani, că asta sunt sticlele, bani. Ca să trăim, ca să nu furăm, venim aici, printre gunoaie şi câini. Suntem ca şi câinii, căutători prin gunoaiele altora. Viaţa nu e mereu frumoasă“, a spus cu amărăciune fata de numai 17 ani. A adunat norma de sticle pentru această zi, aşa că îşi şterge mâinile de blugii soioşi şi pleacă spre casă. „Va sta mama aci să vină maşina să le vândă. Ieri i s-a făcut rău de la soare şi căldură. Şi-a revenit. Suntem puternice. Mie mi-e greaţă în fiecare dimineaţă când vin, dar mă obişnuiesc. Cu ce nu se obişnuieşte omul în viaţă?“, a afirmat Mariana.
Două kilograme de peturi înseamnă o pâine
Tone de gunoaie sunt cărate săptămânal la groapa de gunoi a municipiului Târgu Jiu. Pentru zeci de oameni aceste gunoaie sunt o sursă de venit. Cu riscul de a se îmbolnăvi, oamenii scormonesc printre maldărele de sticle, cutii de carton, gunoaie menajere, haine rupte. Destul de des izbucneşte câte un incendiu. Ard gunoaiele şi împrăştie în jur un fum gros şi negru şi un miros neplăcut. Razele soarelui accentuează acreala care pluteşte în jurul gropii de gunoi. Mizeria, posibilitatea unor infecţii nu îi împiedică pe cei care trăiesc din gunoaie să vină aici în fiecare zi. Lupta este aprigă: două kilograme de sticle de plastic înseamnă o pâine. În curând va fi construită în nordul oraşului o groapă de gunoi ecologică. Lupta pentru supravieţuire îşi va găsi un alt drum pe care să-şi poarte tristeţea şi speranţa.
