Ion Floricel s-a născut la 19 aprilie 1951, în comuna Poiana Mare, judeţul Dolj. Este absolvent al Facultăţii de Drept, Universitatea „A.I. Cuza“ din Iaşi (1976). Magistrat/avocat. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1995.
A publicat romanele: Moarte deocheată, Ed. „Oltenia“, Craiova, 1991; Pământ însângerat, Ed. „Oltenia“, Craiova, 1992; Iubirile care ucid, Ed. „Oltenia“, Craiova, 1994; Castelul, Ed. „Vlad & Vlad“, Craiova, 1997 (Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România); Teicanii, Ed. „Pasărea Măiastră“, Craiova, 1998 (Premiul Societăţii Academice „Eminescu“ Bucureşti); Fel de suflete, Ed. „Pasărea Măiastră“, Craiova, 2001 (Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România); Trecătorul, Ed. „Scrisul Românesc“, Craiova, 2003 şi Aceeaşi lume, Ed. „Ramuri“, Craiova, 2005.
Cu prilejul numărului 1.000 al revistei literare „Ramuri“, i s-a acordat Diploma de onoare pentru contribuţia adusă la editarea acestei reviste (1999).
La data de 28 februarie 2002, i s-a acordat Diploma de onoare cu ocazia aniversării a 80 de ani de la înfiinţarea Institutului de Editură şi Arte Grafice „Scrisul Românesc“ şi a 30 de ani de la reînfiinţarea Editurii „Scrisul Românesc“.
– Domnule Ion Floricel, de-a lungul timpului aţi scris mai multe romane. De unde predilecţia pentru roman?
– Era prin anul 1981 atunci când m-am hotărât să dau viaţă unui gând mai vechi ce devenise, de la o vreme, obsedant, acela de a-mi supune forţele în domeniul atât de atrăgător (dar şi foarte dificil) al beletristicii. M-am oprit la roman dându-mi seama că, prin el, aş putea să-mi realizez dorinţa ca tot ce voi scrie să fie talent şi trăire sufletească.
Romanul cere o bogată experienţă a vieţii şi o anume maturitate expresivă. Nu poţi cuprinde altfel, cu ajutorul forţei cuvântului, o întreagă lume şi în toată complexitatea ei. Pentru mine, era nevoie de o depăşire a „pragurilor“ care să nu-mi limiteze forţa artistică în a crea personaje şi timpuri, de a le reda libertatea să-şi hotărască, într-un alt spaţiu, destinul.
Romanul mi-a oferit asemenea posibilităţi artistice.
– Sunteţi adept al stilului calofil sau preferaţi „expresia bolovănoasă“, dar care să spună într-adevăr ceva?
– Aş aminti, mai întâi, memorabila afirmaţie a criticului literar Tudor Vianu referitoare la dubla intenţie a limbajului: „Cine vorbeşte comunică şi se comunică“. În ceea ce priveşte exprimarea, consider că mi-am creat un stil propriu, între cel calofil şi cel „bolovănos“. Nu sunt adeptul stilului caligrafic, fără substanţă, dar, în acelaşi timp, sunt departe de expresia dură, necizelată, primară, aş putea spune. Sper că am reuşit să găsesc o cale de mijloc. Înţelepciunea, revolta, bucuria sau dragostea se pot exprima şi prin cuvinte care au forţa lor proprie. Iată, pentru ţăran vorba rostită aievea poate avea „puterea glonţului“ („Dragostea-i ca igrasia, unde intră nu mai iese…“), în timp ce pentru intelectualul constrâns în faţa propriei conştiinţe se naşte exprimarea: Şi magistraţii iubesc?! Au sau nu ei acest drept?“.
Important este că ambele personaje – ţăran şi intelectual – au, într-adevăr, ceva de spus.
– Literatura pe care aţi scris-o până în prezent are valenţele purificatoare ale artei?
– Nu ştiu… Ştiu, însă, că zeii foloseau focul ca element purificator. Cel care scrie foloseşte cuvântul. Mie mi-a fost dat să scriu, simţind că literatura mă salvează în viaţă, mă poate purifica. Iar purificarea prin trăirea unui sentiment implică, oarecum, sacrificiul.
– În ce măsură simţiţi că scriitorul este un creator în sensul demiurgic al cuvântului?
– În măsura în care, prin originalitatea şi unicitatea operei artistice, reuşeşte să îmbine autenticul cu ficţiunea. Aş vrea să cred că protagoniştii şi întâmplările din cărţile mele reflectă acel uman care nu cunoaşte limite în spaţiu şi în timp. Oricum, am încercat să surprind şi să ilustrez momente care să ia sub stăpânire realitatea unui timp uneori „neprielnic“, când „se ucide din iubire şi se iartă prin ură“.
– Cum s-a împăcat şi se împacă magistratul/avocatul Ion Floricel cu menirea omului de litere?
– Am încercat şi încerc să creez între profesii şi artă o legătură spirituală. Profesiile mi-au pus şi îmi pun în faţă adevărul şi minciuna, justiţia şi nedreptatea, iar omului de litere – viaţa şi moartea, iubirea şi ura, binele şi răul. Toate adunate, mi se oferă din nou alt tablou ca jurist şi ca scriitor.
– Care sunt scriitorii dumneavoastră preferaţi?
– Apreciez faptul că am posibilitatea să mă refer atât la literatura română, cât şi la cea universală. Cum, după mine, literatura este o forţă de comunicare în spaţiu şi timp, prefer în aceeaşi măsură simplitatea şi originalitatea lui Liviu Rebreanu, Marin Preda sau Mihail Sadoveanu, cât şi realismul artistic al marelui F.M. Dostoievski.
Iubesc literatura clasică, dar şi adevărata creaţie literară indiferent din ce timp sau loc ar veni…
– Care este dictonul sau care sunt ideile după care vă călăuziţi în viaţă, ca scriitor?
– Am crezut şi cred că literatura este forţa de comunicare ce naşte pur şi fastuos mitologii pe care adesea le trăim.
Literatura trebuie să exprime timpul din istorie, legătura între individualitatea creatoare şi imperativele vremii, şi nu reminiscenţe străine spiritualităţii proprii, care te-ar putea strangula cu „apropo“-uri şi ermetism neînţeles.
Interviu realizat de Ticu Mădălin-Savu
N.R. La data de 1 iulie 2007, de „Ziua Magistratului“, Ion Floricel a fost invitat oficial la sediul Ministerului Public din Bucureşti, prilej cu care procurorul general al României, doamna Laura Codruţa Kovesi, i-a înmânat un penar în care se aflau stiloul şi călimara cu cerneală dintr-a bună, iar pe capac sunt încrustate literele: „Domnului Ion Floricel, cu mulţumiri pentru întreaga activitate desfăşurată ca procuror“. La rându-i, magistratul/avocatul şi scriitorul Ion Floricel i-a dăruit ultimul său roman – Aceeaşi lume – publicat la Editura „Ramuri“ din Craiova în anul 2005.
Am mai aflat că prozatorul Ion Floricel este pe cale de a da la iveală un vast roman intitulat „A fost o lume“ urmat, în lucru intens, de volumul Mârlanii (din Cetate) şi care nu ar avea nici o legătură cu „Cearta“ lui Al. Piru sau cu „Electorii“ lui T.S. Stribling.
Vom vedea…
