Supraputerile lui Mozart

Dacă Wolfgang Amadeus Mozart ar fi trăit astăzi, el ar fi fost, probabil, un amestec între geniul lui  Prince, capriciile lui Michael Jackson şi inventivitatea lui Robbie Williams. Deşi a trăit doar 37 de ani, Mozart a fost descris în cele mai felurite moduri: de la copil genial, expus ca un animal de circ la curţile europene, la un adolescent impulsiv şi probabil un pic nebun şi până la un tânăr ciudat, legat de culturile ezoterice şi masonice. Mai mult chiar, potrivit unei legende, Mozart a căzut victimă geloziei rivalului său Antonio Salieri. Orice ar fi, un lucru este cert: pentru melomani, compozitorul austriac rămâne un geniu atins de inspiraţia divină, în timp ce pentru unii psihologi moderni, el suferea de o regresie psihologică la infantilism.
În ultimii ani, aspectul cel mai controversat al moştenirii geniului din Salzburg se referă la efectele benefice pe care muzica sa le are asupra corpului şi a psihicului. Din câte se pare, Mozart este un adevărat „vindecător“, iar muzica sa este capabilă să trateze de la acnee la Alzheimer, să îi transforme pe nou-născuţi în mici genii şi să îmbunătăţească randamentul studenţilor. Însă, ce e adevărat şi dovedit ştiinţific din aşa-numitul „Efect Mozart“? Mai mulţi neurochirurgi din Chicago au demonstrat, de exemplu, că unele compoziţii ale lui Mozart pot reduce frecvenţa şi gravitatea atacurilor epileptice. În acelaşi timp, specialiştii de la Universitatea din Irvine, California, afirmă că mai mulţi bolnavi de Alzheimer au reuşit să îşi îmbunătăţească unele capacităţi mintale după ce au ascultat timp de zece minute muzica lui Mozart. Însă, cea mai mare parte din materialul care demonstrează supraputerile muzicii compozitorului austriac nu are dovezi ştiinţifice la bază. De exemplu, actorul francez Gérard Depardieu afirmă că Mozart „l-a ajutat“ să scape de bâlbâială; Alfred Tomatis, un medic parzian, se foloseşte de geniul austriac pentru a vindeca depresia şi alte probleme psihice. Chiar şi primul material care a lansat aşa-numitul „Efectul Mozart“, publicat în 1993, în prestigioasa revistă Nature, a fost supraapreciat. Studiul, realizat de Gordon Shaw şi Frances Rauscher, demonstra că studenţii care ascultau primele acorduri din Sonata în Re major pentru două piane au reuşit să obţină rezultate mai bune la testele de orientare în spaţiu. Deşi creşterea abilităţilor spaţiale era doar temporară şi experimentul nu a mai putut fi repetat, studiul a dus la apariţia unor noi teste de specialitate. O consecinţă oarecum logică a fost şi creşterea vânzărilor de CD-uri cu compoziţiile geniului austriac, mai ales dincolo de Ocean.