Sâmbata, 31 martie, se implinesc 74 de ani de la nasterea poetului Nichita Stanescu, care, poate ca nimeni altul, si-a insusit invatatura de capatâi a actului de creatie. Aidoma lui Eminescu in cadrul romantismului european, poate mai transant chiar, Nichita Stanescu nu seamana cu nimeni, apreciaza criticul literar Alexandru Condeescu: „Este propriul sau reper“. Nichita a stiut sa invete din istoria literaturii române si universale ca lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. Dupa ce a deprins acest adevar, s-a incumetat sa uite de el. Nichita s-a stins din viata la doar 50 de ani, pe 13 decembrie 1983, fiind inmormântat lânga Mihai Eminescu, la Cimitirul „Bellu“ din Bucuresti.
Intr-adevar, Nichita a trecut dincolo de generatia sa, decantarea pâna la esenta liricului plasându-l intr-o ascendenta nobila poetica, insa este imposibil de imaginat cine, când si cum ar scrie o hermeneutica a operei marelui disparut. Nichita a trait si a intuit necesitatile momentului sau, a inteles ca arta nu poate supravietui daca nu slujeste adevarurile launtrice. Cât a trait, poetul a fost obsedat de posibilitatea de a-si lamuri siesi gândurile in cuvinte, de a-si stabili raporturile cu predecesorii, contemporanii sau succesorii si de a-i convinge de sinceritatea rostirilor sale.
Criticul Nicolae Manolescu, inca din 1970, in nr. 40 al revistei Contemporanul, avea sa consemneze: „Noutatea poeziei lui Nichita Stanescu era evidenta de la intâiul volum (…) Modul de a vorbi despre sine si despre lume era, inainte de toate, socant. Cu ce sa asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunostinta de trupul lui? Gleznele infloreau, bratele tâsneau ca niste serpi, din umeri ieseau pantere si lei, in tâmple se infigeau vise, scheletul lumina, mâinile dadeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Poezia inchipuia o lume reala fara gravitatie, imateriala, diafana, in care obiectele luneca dintr-o forma in alta, dintr-un contur in altul ca niste misterioase fluide; si totodata o lume a starilor de suflet substantiala, densa, in care sentimentele se ating, se lovesc si se ranesc“.
Criticul literar Alexandru Condeescu – in volumul „Nichita Stanescu – Opera poetica“, aparut la Editura Humanitas (1999) – apreciaza ca opera lui Nichita reflecta in acelasi timp, in filigran, mitologia dramaticei experiente a artistului de geniu, vietuind in spatiul si timpul beznei si mizeriei totalitarismului postbelic românesc: „Cu fiecare volum al lui Nichita Stanescu s-a produs in literatura noastra o perpetua revolutie a limbajului poetic, in jurul cartilor sale dându-se o adevarata «batalie a (neo)modernitatii». Caci a face literatura autentica, a crea o poezie pura incepea sa echivaleze tot mai mult cu o rezistenta reala, lupta pierduta in afara mutându-se in interiorul fiecaruia. Universul imaginar al artei ramânând singurul «spatiu» mental liber, actul comunicarii artistice se transforma in unica sansa de «evadare» fictionala din inchisoarea totalitara. In imanenta vidului dictaturii istorice, poezia este locul mistic al revelatiei (inspiratiei) transcendentale. Arta devine sub comunism o noua religie, unde fictiunea este divinitatea suprema si poetul profetul ei. Nichita Stanescu si-a construit cu luciditate o biografie in consonanta cu aceasta utopie a literaturii, care incearca sa tina locul imaginii tot mai nefericite a unei lumi alunecând mereu mai jos pe panta degradarii umane. Intr-un chip pe care l-am putea numi sacrificial, el si-a asumat un rol privilegiat in mitologia culturala a vremii: cel al Poetului care oficiaza permanent ritualul pur al Poeziei ca mod esential de a fi al sau si al celorlalti. O facea ca si cum ceilalti ar fi fost insetati de asa ceva, iar ei, sufocati de cotidian, terorizati de istorie si lipsiti de sperante, chiar erau. Fara de evenimente senzationale sau de «rupturi» cu puterea, fascinanta insa in «spectacolul» ei exemplar, existenta sociala a lui Nichita Stanescu a devenit incet-incet o institutie, iar viata sa personala un bun public. Ca nu a rupt public pactul cu regimul politic l-a costat pierderea premiului Nobel in 1980. In schimb a ramas acel uimitor «fenomen Nichita Stanescu», luminând meteoric viata semenilor sai, carora le-a daruit si cea mai insemnata opera poetica a acestei ultime jumatati de secol“.
Se cuvine sa reamintim cele mai importante carti ale sale: „Sensul iubirii“, „O viziune a sentimentelor“, „Dreptul la timp“, „11 Elegii sau Cina cea de taina“, „Alpha“, „Rosu vertical“, „Oul si sfera“, „Necuvintele“, „Un pamânt numit România“, „In dulcele stil clasic“, „Belgradul in cinci prieteni“, „Maretia frigului“, „Cartea de recitire“, „Epica Magna“, „Opere imperfecte“, „Noduri si semne“, „Antimetafizica“, „Respirari“ etc. Spre deliciul iubitorilor de poezie, reproducem partea a V-a din poemul intitulat „Un pamânt numit România“, una din poeziile preferate ale lui Nichita, in care se regaseste orice impatimit al poeziei si nu numai.
Un pamânt numit România
De doua mii de ani, pamântul
se ingrasa cu trupuri
din trupurile noastre
nascând mereu copaci.
Si timpu-si smulge ochii
si-i lasa ca pe-o nada
cercând sa prinda-un peste al
vederii.
Se-ntinde o blândete
incolacind in sus
câte o raza-a lunii impietrita.
De doua mii de ani acest
pamânt
din trupurile noastre face parte.
Noaptea, in lanul cel de grâu
când fluier herghelia din
prundisuri
suntem de fata eu si tu
si tu si tu,
viii si mortii laolalta.
Un nod e-n viata. Restul
frânghiei spânzura in jos.
O mie de stramosi atârna-aici
de fiecare suflet.
Strabunii dorm,
apele curg,
luna rasare
si apune.
Pamânt de carne esti,
pamânt de carne…
Pentru un om o, câta lume!
Pamânt atârnând inapoi cu
mortii tai,
tu care-mi incepi direct din
spinare,
pamânt de carne de mii de ori
sarata sub sei de sare.
Pamânt de carne, bun de
mâncare,
pamânt de oase straluminând
o, ce miros violent,
ce sfânta duhoare
de diamant au pietrele tale,
pamântule de pamânt!
Am sa te-ngras la rândul meu
cu mine,
lasându-ti doar scheletul alb
sa-ti fie verigheta-n jurul
râurilor,
pamânt de carne,
pamântule de pamânt.
Nichita Stanescu a obtinut de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor, apoi Premiul Academiei Române, iar in 1975, la numai 42 de ani, i s-a atribuit Premiul International „Göttfried von Herder“, desi premiile nu l-au interesat. In 1980, Nichita a fost propus de Academia suedeza sa candideze la Premiul Nobel alaturi de Elitis, Frisch, Senghor si Borges. Premiul a fost acordat poetului grec Odysseas Elitis, juriul considerând ca acesta are o vârsta inaintata, poetul român fiind cel mai tânar candidat. In 1982, Nichita a devenit laureat al „Festivalului International de poezie de la Struga“, din Macedonia, primind Marele trofeu „Cununa de Aur“. In acel an au participat peste 700 de poeti din 43 de tari. Majoritatea laureatilor, pâna in 1982, obtinusera inclusiv Premiul Nobel. Practic, la acel moment, marii critici ai lumii l-au confirmat ca fiind cel mai valoros poet al liricii universale contemporane. Scria poezii asa cum respira, fascinat de cele mai neasteptate detalii din lumea inconjuratoare pe care o delecta apoi, sau o tulbura, cu mesajele sale speciale. A scris enorm, traind prin multimea de premii literare o viata despre care inca se mai povesteste.
