Fostul secund al nationalei, stabilit din 1987 in SUA, le sugereaza oltenilor sa reconstruiasca o echipa de temut, precum aceea a anilor ’80, cu performante si in Cupele Europene.
– Ati fost un antrenor cunoscut in România, fiind si secund la echipa nationala, apoi ati emigrat, in 1987, in SUA, unde sunteti si in prezent. Ce inseamna pentru Victor Stanculescu perioada de antrenorat din România?
– Profesional, viata mea este impartita in doua: prima, in România, pâna la 50 de ani, „antrenor cu frontiera“, iar cea de-a doua perioada, din 1987 incoace, cea din Statele Unite ale Americii, „antrenor fara frontiere“. Viata in România a fost si ramâne tot ceea ce am avut mai bun in viata mea si a familiei mele pâna la un moment dat. Educatia, sanatatea, relatiile sociale, recompensele materiale si spirituale, performantele profesionale, libertatea de a calatori au fost pentru mine si familia mea obiective ale vietii si in România de dinainte de 1989. Totul a fost OK pâna intr-o zi, când am fost chemat de securistul CNEFS si rugat sa parasesc cladirea in trei ore si sa ma prezint a doua zi la Uzinele „23 August“, la sectorul cazangerie, pentru restul vietii mele, eu si familia mea!
„In SUA sunt propriul meu sef“
– Motivul?
– Am o sora care ramasese in Franta. Imaginati-va ca, atunci când ti-e lumea mai draga, cineva iti spune ca trebuie sa suferi pentru o cauza pentru care nu esti vinovat. Am intrebat si m-am intrebat: „De ce sa mi se intâmple mie si, mai ales, de ce copiilor mei?“. Am fost sfatuit in soapta de prieteni ai fotbalului, simplu: „Fa si tu ceea ce a facut sora ta“. Era singura solutie sa ma nasc a doua oara, cum se spune. La aceasta dumnezeiasca sugestie am inceput sa caut strategii de evadare, cum sa plec din România. Si am facut-o! In România, am avut sansa sa realizez totusi o fundamentare a personalitatii familiei mele, de care m-am bucurat si in SUA. Cu „baza“ din România am putut sa ne incadram, adaptam si perfectionam o noua viata, cea americana. Cunostintele si creativitatea, munca de 14 – 16 ore pe zi, posibilitatea de a ne confrunta cu lumea internationala a facut sa realizam in SUA ceea ce ar fi fost imposibil sa realizam in România ultimilor 20 de ani de framântari si lupte, o tara in care regulamentele si regulile sunt pentru cei mici, iar fairplay-ul lipseste multora! Parerea mea despre viata din SUA? Daca regret ca am plecat din România? Sunt intrebari la care raspunsul se subintelege. Nu regret nimic! De fapt, „ei“ m-au fortat sa plec. Aici am acelasi statut ca si in România si ceva ce nu am avut in România, sunt propriul meu sef. Am compania mea pentru care muncesc cu drag si folos, reusind astfel sa lucrez in patru continente. Si este ceva extraordinar sa fii liber si independent…
– Sunteti un om liber cu 20 de ani inainte ca România sa fie membra a Uniunii Europene…
– In SUA sunt stabilit de 20 de ani, dintre care 12 ani i-am petrecut lucrând, cum spuneam, in patru continente, ceea ce mi-a dat posibilitatea sa fiu cetatean al lumii libere, adica ma pot cataloga un „antrenor fara frontiere“. In America am mai fost la scoala trei ani, obtinând un master in Managementul Business-ului, o educare si adaptare la standardele educationale si de business ale Americii si restului lumii.
„Fotbalul a devenit o arta“
– Fiind stabilit in SUA, ati colindat in multe tari, antrenând si predând fotbal. Cum ati caracteriza aceste experiente, cum ati caracteriza fotbalul de acum?
– Experientele? Impresionante si utile. Daca ar fi sa fac o radiografie a fenomenului fotbal de la sfârsitului secolului al 20-lea si inceputul celui de-al 21-lea, as spune ca fotbalul a devenit o arta, realizata de jucatori ajunsi la apogeul posibilitatilor mentale, fizice si de abilitati, stiluri cu mingea. In al doilea rând, fotbalul este o stiinta, realizata de antrenori si staff-ul acestora, respectiv asistenti specializati in toate stiintele jocului. Se creeaza o noua stiinta a jocului de fotbal, la care antrenorii au un acces oarecum mai limitat, fiecare aspect al jocului fiind realizat practic de specialisti supercalificati, antrenorii implicându-se in munca de management a competitiei.
– Oferiti nume de antrenori autohtoni care au reusit sa se faca apreciati si cunoscuti nu numai in România…
– Scoala româneasca de antrenori este cunoscuta in lume prin numele unor tehnicieni ca Stefan Kovacs, Angelo Niculescu, Emeric Ienei, Mircea Lucescu, Ladislau Bölöni, Ilie Balaci, Anghel Iordanescu. Acum, alta generatie de antrenori reprezinta sperantele unei posibile confirmari, in viitor, si in afara granitelor României: Cosmin Olaroiu, Mircea Rednic, Razvan Lucescu, Gica Hagi si altii. Revenind la intrebarea anterioara, vreau sa vorbesc despre fotbal ca un business, pentru toti factorii interesati in fenomen. Cei trei factori pe care i-am enumerat mai sus stau la baza formulei de succes in fotbal, atât la nivel de formatie de club, cât si la nivel de echipe nationale.
– Chiar daca sunteti departe de Craiova, ati urmarit insa fotbalul din România. Ati putut crede ca Universitatea Craiova, fosta semifinalista a Cupei UEFA 1983, a reusit, peste ani, „performanta“ de a retrograda din prima liga?!
– Mi se pare dificil sa raspund la aceasta intrebare, eu fiind plecat de multi ani din România si urmarind doar presa. Cei care sunt in Craiova aproape de fenomenul Universitatii ar putea avea raspunsuri cât de cât aproape de adevar. As putea face totusi aprecieri…
„Experienta lui Stroe ar trebui valorificata“
– Ca de exemplu?
– S-ar putea face o analiza a finantatorilor si conducatorilor, a bugetului alocat pentru alcatuirea lotului, a experientei antrenorilor-manageri, iar concluziile acestei analize ar putea explica decaderea Universitatii. Ce vrea sa faca Universitatea Craiova? Suntem in lumea oamenilor care isi pot face avere prin fotbal, investind si sperând sa primeasca inapoi investitia, dubla. Ar fi trebuit insa ca aceia care au investit sau cei care vor investi la Universitatea sa tina cont de ceea ce a insemnat pentru Craiova un Tica Otet sau Nelu Oblemenco, pentru istoria clubului. Sau ceea ce au insemnat elevii lui Oblemenco si Otet, celebrii Balaci, Cirtu, Stefanescu, Tilihoi, Negrila, Ticleanu, Donose si ceilalti… Sau de valorificat experienta in munca de crestere a talentelor realizata de Nicolae Zamfir, Silviu Lung sau Doru Isac, antrenori craioveni pe care i-am intâlnit in Japonia si Qatar, iar munca lor era apreciata in Asia in mod deosebit. Lupta pentru putere, fara puterea stiintei fotbalului profesionist au dus indirect la un fel de „Turn Babel“, care exista nu numai in Craiova, ci la multe alte cluburi din România si chiar din lume.
– Ce ar trebui facut?
– Este nevoie de o schimbare in conceptul de performanta, cu alte obiective. Sunt fascinat de un film care este cunoscut in multe tari, „Inapoi in viitor“, un film educativ minunat. Ce vreau sa sugerez? Experienta conducatorilor importanti, cum ar profesorul Corneliu Stroe in Craiova, ar trebui valorificata. Daca Stroe si altii nu pot pune banii lor personali in fotbal, ar putea pune insa la bataie inteligenta si experienta lor, prestanta sociala si sportiva in comunitatea olteneasca, sau s-ar putea recruta noi conducatori, cu si fara bani. Dar care pot si ar trebui sa reconstruiasca o noua formula de succes. De exemplu, l-as nominaliza in aceasta categorie pe Gica Popescu sau pe altii… Sunt la Chicago, traiesc departe de evenimentele si problemele Craiovei, iar de aici asa vad eu problemele. Cine este si, mai ales, cine ar putea fi solutia salvatoare pentru Universitatea, este o problema care se poate realiza numai la fata locului si numai in conditiile pe care comunitatea le accepta. Totul trebuie facut insa tinând cont de aluatul biologic al personalitatii sportiv-umane oltenesti din secolul al 21-lea, cu care sa se faca sau sa se refaca istoria performantelor din trecut!
„Oltenia trebuie sa redevina uzina de fotbalisti“
– Aveti si idei practice?
– Nimeni nu poate da solutii practice deoarece, cum spuneam, cei din Craiova cunosc mai bine decât oricine situatia reala. In orice secol am trai, lucrurile de bun-simt elementar stau la baza tuturor performantelor vietii, in general, si ale performantelor fotbalului, in special. In România sunt unele chestiuni pe care nu stiu cum sa le cataloghez. Daca am inteles bine, dintr-un punct de vedere, Dinamo ar apartine si acum aceluiasi minister, ca si in trecut, iar Steaua traieste in „castelul“ sportiv lasat mostenire Clubului Armatei, reamenajat de unul dintre oamenii secolului al 21-lea. De ce Universitatea de astazi sa nu faca acelasi lucru pe care l-au facut profesionistii de dinainte de la Stiinta, astfel incât oltenii sa fie din nou in Cupele Europene, iar „campioana provinciei“ sa aduca iarasi un titlu in Craiova?! Pentru asta, de aici, din Chicago, as avea de oferit unele idei, doar daca cineva ar avea timp si curiozitate sa ma asculte.
– Si care ar fi aceste idei?
– Le pot nominaliza. 1: Un centru international de crestere a tineretului, poate chiar la baza sportiva a lui Gica Popescu, care deja functioneaza. Este o ecuatie care poate rezolva formula succesului viitor, „uzina“ fotbalului oltenesc poate naste astfel alte stele fotbalistice. 2: Reorganizarea intregii scoli de fotbal oltenesc, zona geografica a Olteniei dispunând de valori genetice recunoscute, care exista, dar care trebuie pusa in valoare. 3: Recladirea unei piramide a echipelor din Banie, care sa sprijine echipa profesionista – fanion a Olteniei, Universitatea. 4. Refacerea „baronilor de fotbal“ din Banie intr-un comitet al campionilor. Problema nu este de a avea bani, desi cred ca si asta a fost prin Craiova. Bani pentru fotbal se gasesc, important ar fi sa existe incredere profesionala in asemenea gen de investitii pentru ca toata lumea sa câstige, dar in primul rând, fotbalul din Craiova. 5: Toate astea se fac lasând fotbalul pe mâna fotbalistilor, adica asupra celor care cunosc fenomenul, astfel incât sa se poata depasi performantele trecutului. Nimeni n-a putut sa ajunga la performanta pe scurtaturi, fara o strategie performanta. 6: Ar trebui schimbat chiar si conceptul de viata si sport al Craiovei!
„Am fost la meciul Universitatii cu Leeds, 2-0. Ce vremuri!“
– Sunteti tare la teorie, dar pe noi, aici in Craiova, practica si altele ne omoara. Universitatea este insa pe un drum bun, cu o echipa noua, tânara si care speram sa revina in Cupele Europene…
– Asa sa fie! Si eu sunt increzator. Inchei facând o urare Universitatii: cine nu poate visa cu ochii deschisi revitalizarea fotbalului oltenesc, nu poate realiza performante, oricât de mult ar plati! Craiova poate visa sa egaleze si apoi sa depaseasca performantele trecutului, dar visul ar putea deveni si realitate daca ceea ce am spus mai sus se va aplica in mod profesionist si cu un buget substantial. Nu cunosc potentialul financiar al Craiovei, nu cunosc nici frictiunile din Banie, dar pentru ca Universitatea sa redevina echipa temuta de alta data trebuie ajutata de toti oltenii. Si nu prin declaratii, ci prin fapte.
– Ce amintiri va leaga de Universitatea Craiova?
– Destul de multe. Eu sunt un om care respect trecutul glorios, iar la acest capitol nu pot uita performantele Universitatii. Lecturând cartea despre regretatul antrenorul Constantin Otet, prieten de-al meu, am „revazut“ faptele de vitejie ale „Craiovei Maxima“ si mi-am reamintit de faptul ca Bania era atunci considerata capitala fotbalului românesc… Amintiri speciale despre Universitatea? Am fost la Craiova la câteva meciuri, dar pe unul nu-l pot uita, Universitatea – Leeds United 2-0, meci dintr-un octombrie frumos, 1979. Ce gol a marcat Ilie Balaci, apoi Mircea Irimescu, ce vremuri fotbalistice erau pe „Central“! Le doresc oltenilor sa aiba rabdare si sa spere ca intr-o zi ar putea avea iar parte de asemenea regaluri fotbalistice… Totul depinde de ei.
