Cu toate sperantele inghitite de ape, satenii din Macesu de Jos incearca sa supravietuiasca. In Dealul Pietrisului, lacrimile durerii inmoaie pamântul pustiu. Doar zâmbetul unui copil mai poate alina, uneori, tristetea.
Curatenie luna, de zici ca-i vreo sufragerie care-si asteapta oaspetii. Velinta bine intinsa, fara cuta. Doua perne, din cele bune, cu fetele brodate. Deasupra patului, agatate frumos de un cui, un ceas de perete, un calendar cu poza si icoana. Rânduite intr-un colt, carti de scoala lucesc fara urma de praf. Mai incolo, vesela asteapta parca bucatele aburinde. Intr-o cana, lumânarea de la cununie face lumina in intunericul greu. O foaie de linoleum spalata si taiata cât sa incapa e asezata pe jos. Nimic nu ar da de banuit ca incaperea nu este camera buna din casa vreunui gospodar de frunte al satului. Poate doar dimensiunile si peretii – cam fragili si transparenti, fiind „construiti“ din paturi. Pentru ca „sufrageria“ cu pricina este de fapt un cort. Noua si singura casa a familiei Pata din Macesu de Jos.
Trei suflete surghiunite
Liliana, de 30 de ani, Marian, de 33 de ani, si Denisa, de numai 11 ani. Sunt trei oameni simpli, de la tara, cu viata la fel de simpla ca a oricarui taran, munciti de grijile vechi ale gospodariei, ale pamântului, ale zilei de mâine. Scosi pe bancuta de la poarta, la taina ori pe marginea liniei, cu sapa in spinare, nimic nu-i deosebeste de alte sute de mii de tarani, la fel de simpli, de munciti si de vorbareti ca si ei. Si totusi, familia Pata a avut parte in viata asta de un destin diferit. Crud, nedrept. Liliana, Marian si Denisa sunt sinistrati, trei suflete surghiunite de Dunare in Dealul Pietrisului.
„O casa cu patru camere am avut. Un paier, patul cu trei ochiuri, animale, pasari. Gospodarie cum are tot omul care stie sa munceasca, asta am avut“, spune Marian, cautându-si de treaba in pustiul dealului. Vorbeste molcom. Nici nervos, nici disperat. De doua saptamâni, a avut timp sa-si puna ordine si in gânduri, si in suflet. S-a resemnat. „Le-a luat apa pe toate, cât ai clipi. Ce sa fi facut? Puterea omului e mica in situatii ca asta. Nu avem altceva decât sa muncim ce si unde mai putem. Sa incercam sa ne refacem viata. Daca se mai poate. Daca mai avem cu ce“.
„Asta a fost viata…“
Greu de prevazut insa ce se va intâmpla cu familia Pata, chiar si pentru un cap de familie inca limpede si in putere. Marian si-a pierdut serviciul de la inceputul anului. Lipsa singurului venit sigur al familiei le-a ingreunat viata in toate lunile care au urmat.
„Am lucrat la Agromixul din Cârna. Dupa 16 ani de munca, m-au pus pe liber in ianuarie, chiar dupa sarbatori, când aveam mai multa nevoie de un ban. Fara lichidare pe noiembrie si decembrie nu a fost prea bine sa traim. Sa nu mai vorbesc ca nu am luat-o nici pe aia din aprilie 2005! Asta a fost viata. Nenorocirea care a dat peste noi era tot ce mai lipsea! Acum stam aici, incercând sa ne strângem puterile s-o luam de la capat“. Zâmbeste amar, uitându-se in vale, spre sat.
Alaturi, nevasta-sa deretica „sufrageria“: scutura cu palma fire de praf abia asezate, intinde velinta fara cuta. Nu scoate o vorba. Chiar daca durerea ei de femeie slaba nu-i va trece nicicând, tace. Isi asculta in liniste omul, in timp ce gândurile ii fug la viata ei inghitita de ape, frumoasa, cu toate lipsurile, cu toate necazurile mici si numeroase. Si nu-si mai poate opri lacrimile, oricât se straduieste. Amintirea ultimei nopti acasa, a urmatoarei – chiar dupa Pasti – când si-a parasit lucrurile dragi pentru totdeauna, a primei nopti petrecute sub cerul liber la lumina lumânarii de cununie, si a urmatoarelor – cine stie câte in care pat ii va fi pamântul si acoperis cerul, toate o macina, o rascolesc, o sfârteca in mii de bucati.
Zâmbet de copil
Doar Denisa indrazneste sa zâmbeasca, cautând cu infrigurare ochii parintilor. In nestiinta ei de copil, fetita de unsprezece ani e convinsa ca are puterea de a le alunga tristetea. Si ei ii e dor de casa ori de colegii de scoala si ei ii lipsesc jucariile lasate in voia apelor. Prietenii cu care isi petrecea timpul pe ulitele satului au disparut si ei, plecati la rude, in alte parti. E singura acolo, pe coasta dealului, la fel de trista si de speriata ca toti sinistratii pe care i-a intâlnit de doua saptamâni incoace, pe drumul de carute. Si totusi, Denisa se straduieste sa zâmbeasca. Pentru parintii ei, pentru ea. Pentru viata care va urma!
Si tu ai fost copil!
Dezastrul inundatiilor din Dolj a lasat in urma sute de copii, care plâng dupa jucariile, cartile si hainutele lor. Ajuta-ne sa le oprim macar o parte din lacrimi! Gazeta de Sud si Fundatia „Gazeta de Sud“ desfasoara o campanie de strângere de jucarii, carti si hainute, destinate celor care au acum copilaria transformata intr-o mare de lacrimi. Poti contribui si tu, sa le aducem impreuna o raza de bucurie si speranta! Te asteptam la sediul Gazetei de Sud, din strada Câmpia Islaz, nr. 97 A, cu o jucarie, o carte sau o hainuta curata. Darul tau va ajunge, pe 1 Iunie, in mâinile copiilor care sufera in urma inundatiilor!
Iti multumim!
„Si tu ai fost copil!“ – o campanie initiata de Fundatia „Gazeta de Sud“, pentru copiii din localitatile doljene afectate de inundatii.
