Sandica si Constantin Maria au patru copii. Dupa noua ani in care au trait din mila socrilor, tânara familie a reusit sa-si ridice doua camere de chirpici in Negoiesti, comuna Melinesti. Inundatiile din toamna le-a distrus insa aproape tot ce construisera, lasând in urma doar lacrimi amare si deznadejde.
Se invârteau bezmetici pe lânga ea. Cu lingura in mâna sa mestece in oala de pe foc, Sandica abia-si putu face loc printre picimanii pusi pe sotii. Ba sareau dintr-un pat in altul – noroc cu odaia asta mica, nu era distanta mare intre ele! – ba se ascundeau sub masa, ba se tavaleau pe pres, scotând urlete de lupta incrâncenata. Daca ar fi intrat pe usa vreun musafir, cu siguranta si-ar fi facut cruce si si-ar fi scuipat in sân: jurai ca in camaruta aia strâmta, unde nu aveau loc sa respire doi oameni mari, a dat navala o ostire intreaga de dracusori!
Si erau numai patru copii! Sandica zâmbi, mestecând varza din oala. Deschise usa cuptorului si intoarse pâinea. Apoi se aseza pe un scaunel, cu fata spre ei, sa nu-i piarda din ochi. Nu ca s-ar fi temut ca o sa se loveasca, dar ii placea pur si simplu sa se uite la joaca lor. O mai facea si pe ea sa uite de griji.
Noua ani de suferinta
Se maritase de tânara, cum e obiceiul la tara. Fata frumoasa – nimic de zis – si harnica, asa cum se-nvatase de mica, Sandica nu a avut prea mari pretentii de la viata: saracia in care crescuse a invatat-o sa se intinda numai cât ii e plapuma. De la maica-sa trebuia sa plece, nu putea s-o mai tina. La oras era greu sa razbeasca o fata de la tara care nici scoala nu avea prea multa. Asa ca a cautat cu privirea imprejur. De Costica i-a placut: tânar vrednic, in putere, bun de munca, dar la fel de avut ca si ea. Nici unul nu a crezut atunci ca saracia o sa se tina dupa ei. S-au luat repede, facând planuri marete de viitor: muncesc, cumpara o bucata de pamânt, fac casa frumoasa in care copiii s-o duca regeste.
Au stat la socri, parintii lui Costica. Stia Sandica povestea cu nora si soacra – o vazuse si la ea acasa doar – dar, deh, ca fiecare, n-a crezut nicicând ca poate sa i se intâmple ei. O zi, o saptamâna, o luna a tacut si a inghitit. Ba ca nu stie sa dea cu matura, ba ca ciorba e prea groasa, ba prea subtire, ba ca spala prea des si termina sapunul din casa. Noua ani s-a chinuit nevasta lui Costica sa le faca pe plac socrilor. Degeaba: nimic bun nu iesea din mâinile ei! A plâns de s-a snopit la inceput, blestemând ziua in care a plecat de acasa. Ar fi vrut sa se intoarca, dar ce zicea lumea: nevasta tânara, ajunsa cu burta la gura, isi lasa barbatul la nici un an de când s-a maritat?
Casuta fericirii ridicata cu mâinile goale
Dupa ce l-a nascut pe Florinel – acum zece ani – Sandica s-a mai linistit. Acum avea pentru ce sa traiasca si sa se bucure. Nu trebuia sa mai puna la suflet toate relele. Pe socri i-a lasat sa vocifereze in continuare, ea nu-i putea opri, oricâte replici usturatoare le-ar fi dat. Nici nu a mai interesat-o prea mult ce spuneau. Isi vedea de barbat si de copil si, daca mai avea timp, si de ea.
Ceilalti au venit pe rând – Claudita, acum sapte ani, Daniel patru ani mai târziu. Ultimul a fost Laurentiu, acum un an jumate, chiar inainte de a-si lua casa.
Pusesera deoparte niste bani. Costica muncea in constructii, pe santier. De când Florinel se marise binisor sa aiba grija de fratii cei mici, se mai ducea si ea cu ziua la oameni prin sat. In ziua in care au luat bucata de pamânt din capatul Negoiestiului, Sandica a fost cea mai fericita! Nu a asteptat sa-si faca un acoperis ca lumea deasupra capului, s-au mutat imediat. Mai multe luni au dormit ca vai de capul lor, intr-o baraca, rebegiti de frig, strânsi unul in altul si acoperindu-se cu ce bulendre apucasera si ei sa adune. Dar noptile le treceau usor: Sandica si Costica se trezeau dis-de-dimineata si, dupa ce trimiteau copiii, care la scoala, care la gradinita, se apucau de munca. Azi de o palma, mâine de doua, incet, casuta s-a ridicat. Din chirpici, adevarat, nu le dadea mâna s-o faca din caramida. Dar ce mai conta? Era a lor si era frumoasa.
Cu ce le-au mai dat prietenii sau oamenii din sat, au injghebat si o curticica: opt gaini si doua gâste. Destul cât sa aiba oua, de taiat pasarile nu se indurau. Poate dupa ce s-or mai fi inmultit, dar nu era graba, ca nu mâncasera toata viata numai carne, ca sa-i duca dorul acum. Cu putinul pe care-l aveau, erau multumiti. Nu pofteau la mai mult: ei si copiii lor erau sanatosi, altceva nu le trebuia.
Furia apelor nu a avut mila
Prima ploaie serioasa de asta-vara i-a speriat zdravan. Cum s-a sfârsit potopul, au iesit afara, cu copiii in brate, sa pipaie cu degetele toate colturile, toate laturile. Peretii se inmuiasera, dar erau in picioare inca. Au inchis ochii usurati: scapasera cu bine. A trecut si vara si cu ea, ziceau ei, si necazurile. Costica isi pierduse serviciul de pe santier, asa ca acum amândoi lucrau cu ziua in sat. De la primarie le venea si ajutorul social, deci nu era chiar rau. Cu putin noroc, treceau cu bine si de iarna.
In septembrie – pe 19, n-o sa uite niciodata ziua aia! – apa i-a luat aproape pe sus. Stateau in casa toti, strânsi pe marginea patului si ascultau cu groaza potopul care izbea acoperisul. Nu misca nici unul de frica, nici Sandica, nici Costica, nici copiii, care plângeau infundat lânga ei. Au trecut minute bune pâna sa-si faca o farâma de curaj sa vada ce mai ramasese. Camera de la drum, cea mare, era toata numai apa, iar un perete sta sa cada intr-o parte. Gardul se facuse surcele, iar din cotet nu mai ramasese decât o gramada de blani rupte. Innebunite de spaima, gainile si gâstele se ingramadisera unele in altele, cautând buimace o salvare. Ore in sir a plâns Sandica, prabusita pe pragul casei: toata munca lor, tot ce ridicasera cu atâta dragoste se dusese pe apa. Cum sa mai aiba puterea s-o ia de la capat? Cu ce?
Hotii, mai nemilosi decât apa
Femeia se ridica de pe scaunel, stergându-si pe furis ochii. Mai mesteca o data cu lingura, lua oala de pe foc si-i puse capacul. Cartofi. Atât. Gainile nu mai erau, le furasera hotii chiar dupa inundatii. Mai luasera si-o gâsca. Pe cealalta, dupa ce au gasit-o pitita dupa niste lemne, a taiat-o Costica si-au mâncat-o. Doar nu era sa astepte sa le-o fure si pe aia!… Deschise cuptorul si scoase pâinea. O batu bine cu podul palmei si o inveli intr-un stergar. Se uita la copii si iar zâmbi. I-ar fi oprit din joaca, s-o ajute sa puna masa – Costica trebuia sa vina, muncea la camera de la drum. Trebuia sa se apuce si de lectii cu Florinel si Claudita. Curând se intuneca si nu voia sa-si strice copiii ochii la lumânare. Uitându-se la ei, cum sareau si se tavaleau pe jos de râs, femeia nu se indura totusi sa le strice cheful. Erau doar niste copii. Destul ca-si faceau griji ea si Costica.
