http://www.youtube.com/watch?v=RDpCAejibNo
România ocupă locul trei în Europa la numărul de persoane cu afecţiuni psihice, iar unu din zece locuitori suferă de depresie. Specialiştii în psihiatrie avertizează că în următorii şase ani depresia va fi principala problemă de sănătate la nivel global, iar datele prezentate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) confirmă acest lucru: aproximativ jumătate dintre bolile mentale se instalează înainte de vârsta de 14 ani, 20% dintre copiii şi adolescenţii din întreaga lume suferă de boli legate de sănătatea mentală sau au probleme corelate cu acestea. De altfel, depresia este și considerată boala secolului în care trăim. Într-o lume în continuă mișcare și transformare, adaptarea se face din ce în ce mai greu, iar acest lucru se observă în rândul tinerilor. De ce ajung adolescenții să facă depresie, cât de mult îi influențează noile tehnologii și rețelele de socializare, de ce nu mai văd școala ca pe un lucru util în viață și cât contează modelele pe care le au astăzi sunt chestiuni pe care a încercat să le lămurească prof.univ.dr. Tudor Udriștoiu, medic primar psihiatrie și șeful Clinicii de Psihiatrie I a Spitalului de Neuropsihiatrie din Craiova, în cadrul emisiunii „Ora de Sănătate“ de ieri, difuzată la Radio Sud şi alege TV.
Gazeta de Sud: Domnule profesor, cum se explică faptul că depresiile apar la vârste din ce în ce mai fragede?
Tudor Udriștoiu: Aş spune că, în general, bolile au coborât vârsta de debut şi în afara psihiatriei. Noi, în perioada în care învăţam, ştiam că depresia apare pe la 30 de ani, mai rar 25. În ultimele decenii, avem depresie majoră la copii. Avem, e drept rar, dar există, suicid la copii, chiar şi la zece ani, lucru foarte greu de explicat din punct de vedere psihiatric, pentru că noi zicem că, la acea vârstă, copilul nu are noţiunea de viaţă şi moarte. Şi totuşi, se întâmplă! La adolescenţi avem depresii şi, pe lângă ele, tulburări anxioase, pentru că, dacă nu sunt surori, cele două sunt sigur verişoare bune. Chestia aia că schizofrenia debutează devreme şi depresia mai târziu s-a terminat! Schizofrenia coboară din ce în ce mai jos ca vârstă, iar depresia a ajuns la vârsta de adolescenţă, şi chiar de copilărie.
GdS: Care ar fi cauzele?
T.U.: Cauzele nu le ştim, putem doar să discutăm despre ele. Vedeţi dumneavoastră, lumea s-a schimbat foarte mult în ultimii 50 de ani. Cineva spunea la sfârşitul secolului trecut că de la al doilea război mondial şi până atunci s-au întâmplat mult mai multe pe lumea asta decât de la începuturile ei. Lucru foarte adevărat. La toate aceste schimbări, eu pun pe primul plan viteza cu care trebuie să le facem pe toate. Ca să fac o paranteză, vorbeam mai demult cu cineva trecut de 90 de ani, care îmi spunea că prin anii ‘20, el fiind printre primii care a avut maşină, pleca din Târgu Jiu spre Bucureşti, făcea două popasuri la han, rămânea seara pentru masă şi odihnă, şi ajungea la destinaţie în trei zile. Acum ne facem planul să plecăm dimineaţa la Bucureşti, dar să ne şi întoarcem până pe la prânz dacă se poate, pentru că mai avem program şi după-amiaza. Toate aceste probleme au complicat viaţa, pentru că zona de avantaje din punct de vedere al tehnologiei nu e foarte mare, proporţional vorbind, faţă de presiunea exercitată de aceste progrese. Deci cauzele ar fi viteza şi acest bombardament informaţional. Specia umană, speciile în general, nu se schimbă aşa, la 50-100 de ani, vorbim de mii de ani. Deci omul a rămas acelaşi, dar trebuie să ducă în spate o suprasarcină de adaptare şi de cele mai multe ori cedează.
„Mulţi tineri spun:
dacă învăţ carte,
ce realizez? Trăiesc
cu un salariu de 1.000
de lei?“
GdS: Deci și mediul în care trăim are o vină.
T.U.: Mediul în care trăim, începând cu ce respirăm şi continuând cu ce mâncăm, este profund schimbat, şi schimbat în rău, nicidecum în bine. Şi atunci vulnerabilitatea, începând cu naşterea, este în continuă creştere, vulnerabilitate pentru boli foarte diverse. Ultimele cifre din comunitatea europeană, plus Norvegia, Islanda, Elveţia, arată că problemele psihice la un loc, adunate, acoperă 37,8% din populaţie. Deci aceştia au diagnostic psihiatric, nu că sunt scrântiţi, zăpăciţi sau cum le mai spunem. De altfel, pe plan internaţional, OMS recunoaşte în zona europeană, pentru depresie, o proporţie de pacienţi, care nu ajung la medic şi nu sunt trataţi, de 45%. În concluzie, toată Europa e afectată de aceste boli psihice.
GdS: Cum stăm la capitolul modele?
T.U.: Vă dau doar un exemplu. Am văzut odată la TV, pentru că eu nu prea mă uit des, o ştire despre preşedinte, premier şi o vizită importantă, întreruptă brusc pentru a ne anunţa că Bianca Drăguşanu divorţa, sau se mărita, nu mai știu exact ce făcea. Deci? Modele nu prea avem, din păcate, şi mulţi tineri spun: „Dacă învăţ carte, ce realizez? Ajung ca ăla şi ca ăla, care trăiesc dintr-un salariu de 1.000 de lei pe lună, după ce au învăţat de le-au sărit capacele şi nu au avut nici distracţie, cum am eu acum“. Singura direcţie sănătoasă ca model pentru tineri este sportul, dar şi asta e limitată, că îţi trebuie condiţie, să fii în stare, apoi să-ţi găseşti şi susţinere, şi tot aşa.
„Acum e nevoie de alte părţi din corp, de creier mai puțin“
GdS: Spuneați de Bianca Drăgușanu, păi dacă acestea sunt cerințele publicului?!
T.U.: Dacă mă uit în jur, fără să fac vreo fiţă, şi e dreptul meu să vorbesc prostii, nevoie de cap e din ce în ce mai mică. E nevoie de alte părţi din corp, dar creierul? La cap, să spunem că faţa e importantă, dar în rest? De creier nu prea mai e nevoie în ziua de azi.
GdS: Și mai este și partea asta cu nebunia rețelelor de socializare.
T.U.: Eu introduc toată această zonă cu reţelele de socializare la dezavantajele tehnologiei, de care am mai vorbit, pe de o parte. Pe de altă parte, mi se pare aberant ca Facebook-ul să câştige miliarde de euro, lucru pe care nu îl poate spera nici un producător din acesta de bunuri fără de care nu putem trăi, gen îmbrăcăminte, mâncare. Pe când toată zona asta, în special de socializare, dar în general de IT, ajunge la nişte cifre de afaceri şi la un beneficiu imens exploatând dorinţa de nou, pe alocuri imaturitatea, și aș spune, fără supărare, și prostia. Şi asta, din nefericire, s-ar putea lega şi de nişte boli, după unii se leagă chiar direct chestia asta cu telefonul şi utilizarea mijloacelor de socializare.
GdS: Acum vezi copii la şcoala primară cu iPhone, cu tabletă.
T.U.: Eu sunt convins că nu le face foarte bine. Asta se numeşte, în alte direcţii, stimulare, pe un creier care abia creşte pentru că el ajunge la maturitate pe la 25 de ani, după care începe să îmbătrânească. Or la un copil la care nici căile nu sunt aşezate la locul lor, să fie ţinut în această stimulare continuă, nu e de mirare că au coborât bolile, ca vârstă de debut, a crescut vulnerabilitatea la boli şi aşa mai departe. La asta se mai adaugă şi restul de obiceiuri „sănătoase“. Unde îşi serbează copilul ziua, la McDonald’s, nu? Că acolo e modern şi frumos! Ce mănâncă acolo? Ce nu trebuie mâncat nici de adulţi prea mult sau bine ar fi deloc. Şi atunci ne mirăm că lucrurile merg la modul ăsta, iar la aceste chestii, noi, românii, suntem fruntaşi. Şi asta cu socializarea, eu o văd tot cu ghilimele, pentru că eu înţeleg prin socializare că stăm de vorbă faţă în faţă, nu prin intermediul unui ecran, o cale sigură spre alienare.
„Românii sunt foarte amatori de fiţe, să aibă gardul mai al dracu’ decât al vecinului“
GdS: Păi trebuie să fim în pas cu moda, nu?
T.U.: Da, da. Vorbeam cu cineva mai demult şi îmi spunea că firmele acestea de telefonie mobilă au venit în România aşa, la micul experiment, domn’e, să vedem dacă prinde, dar nu credem că românii au bani, faţă de alţii din Europa. Dar în câţiva ani, au băgat băieţii investiţii la greu, pentru că s-au lămurit repede că este o piaţă de necrezut, proporţional vorbind îi depăşim pe ăia din Vest. Văd câte un amărât pe stradă, vai de capul lui, cu hainele rupte, eventual caută şi prin gunoaie, dar telefonul mobil nu-i lipseşte.
GdS: Așa suntem noi, românii…
T.U.: Românii sunt foarte amatori de fiţe, să iasă în relief, să aibă gardul mai al dracu’ decât al vecinului, să-l vadă lumea. Noi concurăm, de exemplu, la numărul de Ferrari cu ţări din Vest din ălea rele, şi suntem cam micuţi pentru chestia asta. Şi dacă face cineva o fiţă, cel de alături ce să facă? Şi dacă fac trei-patru, atunci ceilalţi? Părinţii ce să-i spună copilului dacă 15-20 din clasă au telefon mobil sau tabletă?! O să-i spună „nu avem cu ce“, dar nu e un răspuns, iar copilul e pus într-o poziţie de inferioritate şi atunci trebuie să intre şi el în rândul lumii. Că nu o fi ultimul tip de tabletă sau telefon, dar ceva acolo trebuie să fie. Isteria asta e normală la copil, lui dacă nu-i convine ceva face un scandal monstru. Încet, încet, o dată cu maturizarea, se reduce isteria şi mai rămâne cu o zonă, cu care ar trebui să ajungă pe la noi pe la psihiatrie. Sincer, eu m-am gândit ce aş face în locul acestor părinţi şi nu am găsit un răspuns, dar mă tem că m-aş certa şi cu copiii, şi cu lumea, şi tot nu aş face figura asta. Dar nu ştiu dacă aş fi în stare, asta o spun aşa, ipotetic, nefiind în situaţia asta.
GdS: Dar nu îl poţi condiţiona pe copil să obţină rezultate bune după aceea, după ce îi faci pe plac?
T.U.: E greu, pentru că din ce mai mult se poartă plata înainte. Din ce în ce mai mult, nu mai merge cu după. În al doilea rând, sunt copii care pot să obţină rezultatele acelea, dar sunt şi părinţi care le cer prea mult copiilor. Nu mi se pare asta o soluţie, decât aşa, temporară, şi din când în când.
„Tot comportamentul părinţilor faţă de copil trebuie să fie premeditat“
GdS: De aceea sunt şi cazuri de olimpici care se sinucid pentru că au luat o notă proastă, şi asta ar însemna la ei o notă de 9.
T.U.: Acolo intervine această presiune a părinţilor, care sunt rigizi. Eu îndrăznesc să spun, din ce văd în jurul meu, că majoritatea părinţilor nu sunt pregătiţi pentru a creşte copii. Unii sunt, scuzaţi cuvântul, pociţi, adică aceia cu bătaie, cu violenţă, cu băutură, dar pe ăştia nu-i pun la socoteală. Eu vorbesc de oamenii cuminţi, ca să spun aşa. Fac acum o chestie educaţională, sper să nu se supere lumea pe mine. Deci, prima regulă ar fi ca, în interiorul familiei, copilul să crească într-o atmosferă caldă. Decât răceală şi nimic, mai bine căldură şi două pălmuţe la fund, pentru că nu se întâmplă nimic. Şi tot comportamentul părinţilor faţă de copil să fie premeditat. Cald, dar premeditat. Nu spun ce nu trebuie, eu, părinte, nu mă manifest cu ce nu trebuie faţă de copil, totul trebuie cenzurat. Şi trebuie cerut copilului doar ceea ce poate. Trebuie făcută o evaluare cât mai bună. La nevoie cer şi un ajutor, să ştiu bine ce poate copilul şi, în măsura în care poate, să-l împing de la spate, repet, tot cu căldură şi fără rigiditate. Cald şi flexibil.
GdS: Cum ne dăm seama, ca părinţi, că a făcut o depresie copilul? Care ar fi manifestările?
T.U.: Prima chestiune ar fi că se observă o schimbare de comportament, de obiceiuri. Copilul nu mai e ca înainte. Foarte frecvent, în majoritatea cazurilor, se strică somnul. Aproape la fel de frecvent, pofta de mâncare. Şi, în al treilea rând, dispoziţia, adică nu mai are chef de nimic. Dacă ne uităm bine şi dacă mai râde e mai mult grimasă, ca să facă faţă. Se cam retrage, dar ăsta e un lucru greu de apreciat în zilele noastre, pentru că acum copiii nu se mai întâlnesc cu prietenii în faţa blocului, la un fotbal sau la altceva, acum stau pe facebook şi vorbesc, aşa că e mai greu să evaluezi dacă s-a retras de fapt. Acest nou mod de a socializa mie mi se pare, şi o repet, o cale foarte sigură spre alienare. Şi alienarea depinde tot de vulnerabilitatea individului. Unii trec prin asta fără să facă depresie, dar vulnerabilitatea este un factor în plus, care-i face pe unii să pice din punct de vedere psihic.
„Dacă îţi propui să scoţi din şcoală oameni culţi, o să iasă oameni goi“
GdS: Ce ar trebui să facă părintele în astfel de situaţii, când îşi vede copilul într-o asemenea stare?
T.U.: Categoric, să apeleze la noi.
GdS: Şi cum îl convingi pe copil de faptul că are nevoie de un psihiatru?
T.U.: Asta e una dintre cele mai grele chestiuni. Dacă copilul este mic, mai poate fi păcălit, dar, dacă este adolescent, e necesară o discuţie aşezată, bine construită. Dacă e băiat, ca între bărbaţi, dacă e fată, mai bine să vorbească mama, să fie o discuţie ca între două femei mature. Ceva de genul „am auzit eu că omul acela e foarte bun, mergem şi stăm de vorbă, nu e nici o chestie, dar mai bine să stăm de vorbă şi să ne lămurim, decât să stăm aşa. Nu vezi că parcă nu merge lucrul cutare, că nu eşti în ale tale“. E foarte greu să ai un model de discuţie, trebuie să improvizezi, în funcţie de caracteristici, de relaţiile interne, nu există vreo linie foarte exactă în astfel de cazuri. Și, repet, totul să fie bine cenzurat.
GdS: Tinerilor nu le mai arde de şcoală, după ce văd că aceia care învaţă şi termină o facultate câştigă 1.000 de lei pe lună, iar alţii, fără şcoală, câştigă mult mai mult. De exemplele de la TV vorbesc, care nu sunt deloc puține.
T.U.: Iar e o chestie complicată, dar simplificând-o foarte tare, aş zice că e zona de lipsă de modele, dar e şi zona de şcoală. Şcoala noastră se tot reformează, şi iar se reformează, dar în profunzime e tot ca acum 50-60 de ani. Mă refer la programe. Când eram noi mici, prindea chestia asta, că ce dracu să faci altceva, mai jucai o rişcă pe lângă bloc, mai un fotbal pe maidan şi cam atât. Acum e altceva. Dar a menţine acum istoria la nivelul de atunci, geografia la nivelul de atunci… Ţin mine că în clasa a VI-a ne-a dat profesorul de geografie profilul reliefului Asiei şi Europei, schiţă, unul dintre cele două subiecte dintr-o oră. Să vezi ce pictam! Acum, să menţii acelaşi nivel, chiar şi la literatură, nu e OK. Dacă îţi propui să scoţi din şcoală oameni culţi, o să iasă oameni goi. Dacă ştii să dozezi lucrurile, dacă o să dai puţin, o să prindă 80%. Dacă o să arăți o mie de hectare de pădure, elevul o să vadă doi pomi. Aşa că şi şcoala are vina ei pentru că, repet, la bază nu s-a schimbat. Ce s-a schimbat? Consilii de administraţie, manageri, modul de promovare al profesorilor, reforme peste reforme. Dar acolo, jos, la relaţia cu elevul, nu s-a schimbat nimic. Şi elevul ăla este, dacă vreţi, nu dominat, dar presat de-a dreptul de telefonul lui din buzunar, de facebook, youtube, internet în general. Iar dacă eu, ca profesor, nu ştiu să pun ceva acolo, începând cu cantitatea şi continuând cu prezentarea, nu fac nimic. Îi prezint şi eu pe slide-uri, cu comentarii, mai fac şi o poantă, că altfel îţi zice „lasă-mă, domn’e, în pace, că nu te mai ascult“. Unii o mai zic şi cu voce tare, şi bravo lor, cu ăia ar trebui să lucrezi mai bine. Cu cei aşa-zis obraznici, care zic
„lasă-mă, domn’e, în pace, nu vezi ce aberezi pe aici?! Mă doare pe mine de Ştefan cel Mare, eu trăiesc acum, în prezent, lasă-mă cu prostiile“.
„Chestia asta cu cititul şi cu cultura este un război pierdut”
GdS: Ce presupune tratamentul în cazul depresiei?
T.U.: Tratamentul prin definiţie trebuie să cuprindă tratamentul biologic, adică medicamentos, nonbiologic, adică psihoterapie, şi o susţinere în ceea ce priveşte obiceiurile de viaţă. La depresia deja apărută, lângă acestea ar mai fi mişcarea, care este ultrafolositoare. La prevenţie, un stil de viaţă sănătos, din punct de vedere al depresiei, înseamnă un program cât de cât organizat, în care să existe şi pauze, dar şi zona asta de mişcare, prin mişcare neînţelegând plimbare, ci efort, adică ceva transpiraţie. În general, cel puţin la început, depresia evoluează în episoade, care, tratate, durează între o lună şi două luni, iar netratate, peste şase luni. După primul episod, trebuie făcut un tratament de întreţinere de minimum şase luni, dar mai bine un an, după al doilea – un an, dar mai bine doi, iar după al treilea episod – mai mulţi ani. Garanţii nu există, nu doar la noi, ci în toată medicina, dar prelungirea tratamentului de întreţinere scade riscul unui nou episod, de la 80% la 15-20%. Pentru că oricând poate apărea alt episod de depresie, chiar şi cu tratament. Noi cunoaştem o parte din probleme, din cauzalitate, dar numai o parte…
GdS: Cum vedeţi viitorul tinerilor din ziua de astăzi, ţinând cont de toate schimbările acestea din societate, de acest bombardament informaţional pe care l-aţi menţionat?
T.U.: E o întrebare foarte complicată, mai ales că vorbim de viitor. Dar, strict în condiţiile date, şi bazat pe nişte date reale, cum ar fi faptul că jumătate dintre elevi nu iau bacalaureatul, viitorul este sub semnul întrebării. Dar mai e şi problema cealaltă: o fi fost nevoie să facă liceul? Nu au pierdut patru ani din viaţă? Dacă făceau o şcoală profesională în timpul ăsta, nu erau mai câştigaţi. Nu erau acum nişte oameni cu o meserie la bază? Cu o viaţă decentă, pentru că, dacă eşti meseriaş bun, în ziua de azi o duci mai bine decât ăla cu facultate. Noi la chestia asta nu prea ne gândim. Una e să te duci de la 15 ani să înveţi o meserie, şi alta e la 20, când nu prea îţi mai arde să dai cu ciocanul, se mai strâmbă şi maistrul la tine. Şi nici nu prea mai ai unde să înveţi o meserie, pentru că noi am desfiinţat partea asta. Şi aici revin la ce vă spuneam anterior, noi vrem să scoatem numai oameni cultivaţi, cu pregătire superioară, iar rezultate nu prea sunt, pentru că nu sunt toţi oamenii la fel. Eu am un respect deosebit pentru meseriaşii serioşi, chiar dacă nu au facultate, pentru că ei contribuie la viaţa socială cel puţin la fel ca mine. Sunt oameni care ştiu să facă foarte bine un lucru, or noi vrem să le ştim pe toate, ca tovarăşul activist. Nu se poate. Chestia asta cu cititul şi cu cultura este un război pierdut, din punctul meu de vedere. Pentru că în orice minte din asta de tip nou apare întrebarea „la
ce-mi foloseşte domn’e? Pierd o gramadă de timp, nu pot să discut cu prietenii, că ăia mă trimit la plimbare, să-i învăţ pe copii, lasă că mai e până acolo“, vorbesc de tinerii fără responsabilităţi. Şi atunci, de ce să îmi bat capul cu cititul, cât timp există alte chestii mai importante. Poate spun şi prostii, dar acestea sunt nişte convingeri adunate în ani buni de muncă şi bazate şi pe o educaţie absolut sănătoasă.
