Cărţi poştale, şi mai apoi scrisori, de altfel corespondenţa Elenei Farago cu cei doi copii ai săi, Mihnea şi Coca, dar şi mărturiile băiatului către tatăl său, aflat în Bucureşti, redau astăzi crâmpeie din viaţa Craiovei de altădată, dar şi a Elenei Farago, poeta greu încercată de destin, dar cu un suflet mare şi o dragoste pentru literatură, pentru artă, cum rar se poate întâlni şi povesti.
Graţie profesorului George Sorescu, fratele lui Marin Sorescu, corespondenţa Elenei Farago este astăzi în custodia Casei Memoriale care îi poartă numele. Peste 100 de cărţi poştale şi scrisori vorbesc despre istoria Craiovei de la 1902 până la 1952, dar şi despre drama familiei Farago. Coca, fata Elenei Farago, se îmbolnăveşte foarte rău, iar toţi ai casei fac eforturi disperate de a-i reda starea de bine. Frecvent, Mihnea, fiul cel mare al Elenei şi a lui Francisc Farago, coresponda cu tatăl său, aflat la Bucureşti, ţinându-l la curent cu evoluţia bolii surorii lui.
Într-o scrisoare datată 5 decembrie 1923, acesta adresează o rugăminte tatălui: „Dacă au venit portocale la Bucureşti te rog să-i cumperi (Cocăi- sora lui- n.r.). Aici nu se găsesc decât mandarine şi portocalele au mai multă zeamă“, pentru ca mai târziu cu câteva zile să-l informeze: „Atunci Coca …tot cam agitată din cauza noii ei suferinţi. A dormit bine şi s’a deşteptat veselă şi de atunci şi până acum n’a mai plâns deloc… Acum are culoare normală… Vrea mereu să-i cânte mama «Somnoroase păsărele». Nu mai suferă abajurul de la lampă şi aproape toată ziua o ţine aprinsă. A spus să-ţi scriu sărutări din partea ei. I-am căutat azi în tot oraşul un pian de jucărie, dar nu i-am putut găsi. Are tot ce-i trebue. Să fii liniştit. Am să-ţi scriu şi mâine. Hârtia pe care o ceri o are mama şi ţi-o va păstra“.
Elena Farago se dedică în totalitate copiilor săi, în principal însănătoşirii Cocăi, deşi eforturile fizice şi financiare sunt considerabile şi istovitoare. Nimic nu îi stătea în cale poetei şi reuşeşte cu multă răbdare şi dragoste să-şi facă bine copilul.
Coca, care nu se putea mişca şi scrie, se recuperează în cele din urmă, după cum aflăm dintr-o altă scrisoare pe care Mihnea i-o scrie tatălui, reuşind totodată să ne creioneze şi un tablou al vieţii Craiovei de la 1924.
„Cred că ai aflat de la D.na Marghiloman şi din scrisoarea Cocăi că alaltăieri am dus-o la parc. Aseară am dus-o la Teatru, la Festivalul Beethoven. A fost cel mai frumos festival care s’a văzut în Craiova. Conferinţa d-lui Drăgănescu despre viaţa şi opera lui Beethoven, presărată cu întreruperi în care s’a executat muzică din Beethoven, a plăcut nespus de mult. A fost un quartet de coarde un septet de roluri de voce şi de pian. Executanţii au fost oameni din Societate: d.na (…) d.n Drăgănescu, d.n Meyer, (…) etc. Coca era beată de bucurie. Toată lumea (…) printre care D.l. Laugier şi Meyer au spus că trebuie distrată şi scoasă din casă. Plimbările făcute pân’ acu nu i-au făcut nici un rău, nici măcar n’a strănutat. Singurul dezavantaj e că sunt foarte costisitoare. Trăsurile noaptea se găsesc foarte greu. Aseară m’a costat 50 de lei trăsurile şi 20 i-am dat omului care a dus-o în braţe de la trăsură până în lojă. Desigur că e mai bine să cheltuim bani pe aşa ceva decât pe doctorii, iar răul e că nu prea avem bani şi ea cum i se refuză ceva se întristează şi stă supărată 1-3 ceasuri“.
O relaţie specială
Coca va trece cu bine peste suferinţele cauzate de boală şi va pleca, la rugămintea mamei, spre a-şi face un rost, la Bucureşti, la sora Elenei Farago, Ana Virginia. Grija mătuşii pentru nepoată venea peste ani ca o răsplată a eforturilor poetei, care se ocupase de creşterea şi educarea fraţiilor săi. „Când avea 12 ani, mama Elenei a murit. Fiind cea mai mare dintre fete a rămas să conducă destinele casei alături de tată. Numai că acesta nu a rezistat psihic morţii soţiei şi în cinci ani s-a degradat, iar averea familiei a început să se piardă“, povesteşte Florina Stolojan, custodele Casei Memoriale „Elena Farago“.
Elena Farago a luat rolul mamei şi greutăţile vieţii în piept mult prea devreme. Atitudinea ei maternă rezultă şi dintr-o scrisoare adresată de ea surorii, prin care o roagă să aibă grijă de Coca. „Dragii mamii… Nu mai putem sta cum stăm. Trebuie să încerce şi Coca mult, puţin să facă ceva. Cu cartea imposibil. Ar mai fi patru ani şi ea nu mai poate învăţa. Rămâne tot teatrul. Acum, Virginico, faci tu cu Coca ce am făcut cu tine. O primeşti şi o ţii până îşi face un rost. E greu, ştiu, şi pentru tine. …Mă gândesc că are două perechi de pantofi buni de tot, două ştofe necusute, trei rochiţe frumoase şi cu astea ar putea începe ori unde pentru două piese în care ar avea vreun rolişor. Mâncare îi dai tu, bani de tramvai şi de ţigări i-oi mai trimite şi eu. Cei 2.000 promişi mie îi ţii pentru ea, acolo, şi să facem ce om face s’o plasăm undeva“.
Mihnea ia şi el drumul Bucureştiului, aşa că legătura cu mama se va ţine numai prin intermediul scrisorilor. Atunci când ele întârziau să sosească, Elena Farago solicita cu înfrigurare cea mai mică informaţie despre copiii săi: „Coca mamii, n’am primit nimic nici azi. De ce oare? ….Ai luat tu din greşeală o cutiuţă? Era calomel pentru rana mea, să nu faci nimic cu el“.
Epistolele între cei trei curg, chiar dacă nu cu regularitate. Mama era informată cu privire la evenimentele din viaţa copiilor ei. „Iubită Măicuţă Dragă“ îi scria Coca: „Iată-mă, în fine, la Bacău, unde mă aflu de câteva zile…. Măicuţă eu iar am fost bolnavă, slăbisem, acum m’am refăcut puţin. Am întrebat la telefon despre pensia matale. Nu am înţeles ce au vrut să spună. Ţi-au făcut acum 15.000? Când am încercat să mai întreb nu am găsit pe d.na Damian ca să mă lămurească. Când mă voi duce la Uniunesă mă interesez. Cât am stat la Buc. încontinuu mi-a fost rău şi nu am putut. Am suferit de aceiaşi nervi la stomac de care ştii şi mata. Acum, aici, la Bacău, mă simt bine, probabil schimbarea de aer. În cel mai scurt timp voi intra în posesia carnetului de călătorie CFR şi curând voi fi la Craiova să te văd. Măicuţă ce faci mata şi cum te mai simţi? Îmi pare rău că nu mai prea pot să vorbesc cu Z. Stancu este cam plictist… în acest moment tare ocupat… Măicuţă te las acum şi te sărut de mii de ori“.
Suferinţele bolii
Starea de sănătate a poetei se agravează, aflăm din câteva scrisori trimise de Mihnea Elenei Farago. „Maică dragă, o mare disperare m’a apăsat citind ultimile veşti! Nu mai poţi mişca nici mâna? Dureri în continuare! Cum să mă ocup, ce să fac?
Remuşcări nu voi avea mai târziu, am şi acum. În fiecare zi port grije, permanent mi-e gândul la tine, la tragedia depărtării dintre noi…. Scrie-mi ce se aude cu lemnele. Ar fi foarte nimerit să fiu acolo când se vor da, ca să le aduc.
Te sărut cu tot dorul meu, Mihnea“.
Lucrurile nu merg bine, iar la Bucureşti ajung informaţii nu prea bune despre sănătatea Elenei Farago. „Maică dragă, mi-a telefonat dra Iorda pe la 11 şi jumătate noaptea şi m-am îngrozit de ce mi-a spus despre starea ta. Ce-i de făcut? Dacă ar trebui un anumit medicament am şti ce să facem. Dar aşa este oribil. Asist la atâta jale şi nu ştiu ce să fac…. Scrie-mi te rog. Spune-mi ce să fac. Cum să aduc un pic de alinare?“.
Relaţia specială dintre cei trei înfruntă timpul şi distanţa, iar suferinţele poetei sunt parcă mai uşor de suportat după câteva rânduri primite de la copii. „Viaţă de roman, subiect de dramă“, aşa cum numea Caragiale într-o frază tumultul grijilor purtate pe umeri de Elena Farago, se consumă acum în camera din casa ce se învecina cu Biblioteca. Şi într-o zi greutatea bolii, dar şi a singurătăţii o răpesc pe poetă dintre cei dragi. Părăseşte viaţa frumoasă, dar grea, pe care a iubit-o nespus. Rămân mărturia trecerii ei prin aceste locuri nu numai versurile scrise şi adunate în volume, dar şi cărţile şi epistolele îngălbenite de vreme.
