Fatima-Nur, Nargis şi Amir Kasim sunt „tripleţii cei cuminţi şi deştepţi“ de la UMF Craiova. Aşa îi alintă profesorii. Veniţi din Nazaret şi născuţi pe 4 noiembrie 1991, la o diferenţă de câteva minute unul de celălalt, cu mama craioveancă şi tatăl arab, ei au ajuns să studieze medicina în Bănie, urmând tradiţia familiei de medici.
I-am cunoscut în faţa Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) din Craiova, marţi seară, la apus. Am rămas pentru câteva momente acolo, privindu-ne reciproc, apoi ne-am retras la o cafea, ca să le aflu povestea. Despre ei ştiam de la o cititoare a Gazetei de Sud, pacientă la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Craiova, care a rămas impresionată de frumuseţea lor; şi de cea fizică, şi de cea a sufletului. Aşa am rămas şi eu. Numele lor au o poveste: Fatima este numită după fata profetului Mohamed, Nur înseamnă „lumină“, Nargis vine de la „narcisă“, iar Amir, pentru cei care nu ştiu, înseamnă „prinţ“. Iar numele şi le justifică prin comportament, educaţie şi bun-simţ.
„Noi am venit aici să învăţăm“, spun toţi trei, cu un zâmbet pe care îl vezi rareori la oameni. Tripleţii s-au mutat în Craiova acum patru ani, la doar 17 ani. Acolo, în Israel, e mai greu să intri la Medicină. „Trebuie să fii mai matur“, spune Fatima-Nur, prima născută. „Ca vârstă?“, întreb eu. „Da…“, răspunde Nargis chicotind.
O familie de medici
Aşa e. Nu poţi începe să studiezi medicina de la 18 ani în Israel, ci de-abia de la 20 de ani încolo. Îţi trebuie o oarecare maturitate dată, se pare, de vârstă. Tatăl lor este chirurg ortoped şi a terminat medicina tot la Craiova, în 1982. Aici a cunoscut-o pe mama celor trei şi, de atunci, s-au mutat în Israel. Familia lor are un număr impresionant de medici: o mătuşă ginecolog, un unchi specializat pe terapie intensivă, un alt unchi oftalmolog şi unul stomatolog, dar şi două mătuşi asistente. Verişorii studiază tot medicina, iar Amjad, fratele lor mai mare, tocmai ce a terminat anul VI la UMF Craiova. Aşa că au urmat şi ei acelaşi drum.
Viaţa e diferită în Israel, îmi spun. Şi-ncep să-mi povestească despre Nazaret, oraşul cu 90.000 de locuitori şi trei spitale particulare care au, însă, contracte cu statul, unde asistente sunt călugăriţe din Franţa, Italia şi multe alte ţări. „Vinerea, la noi, la musulmani, lumea se duce la moschee“. E ca un fel de duminică de-a noastră, îmi explică cei trei. Străzile sunt înguste, iar Nazaretul are multe case. „Lumea se distrează mai puţin şi se munceşte mult“, îmi atrage atenţia Amir. Distracţia se rezumă la cafenele şi restaurante, mai puţin la baruri. Apoi cei trei încep să-mi vorbească despre falafel, shaorma şi narghilea şi simt deja un aer oriental, mai ales când o privesc pe Nargis, care a luat cele mai multe trăsături de la tată. Sora ei, Fatima-Nur, îmi arată, de pe telefon, poze cu străzile din Nazaret, cu casa lor, cu câinele şi cu moscheea unde lumea se roagă în aer liber.
„Când mergeam în Ardeal, mă confundam cu ei“
Aici, la Medicină, s-au acomodat repede. Sunt deja în anul IV de studiu. Mai greu a fost cu limba, pe care nu o ştiau atât de bine. O prietenă i-a ajutat, iar acum nici nu zici că vin tocmai din Israel. „Când mergeam în Ardeal, mă confundam cu ei“, îmi spune Amir râzând, cu un accent specific. Participă la congrese, au fost la Braşov, Timişoara, Sibiu, Bucureşti şi au rezultate bune la învăţătură. Vorbesc despre notele de 10 fără să se laude, căci pentru ei e normal. „Noi am venit aici să învăţăm“, îmi răsună în cap spusele lor de mai devreme. „Ne-am uitat carnetele acasă“, continuă Fatima-Nur, având impresia că nu o cred. Ce-i drept, am rămas un pic mirată.
Îi întreb despre profesori, colegi, UMF şi spital. Sunt îndrăgiţi pentru că sunt fraţi, pentru că sunt tripleţi şi au un aer diferit. „Vrem să schimbăm ideea că străinii vin aici şi nu sunt serioşi. Noi vrem ca lumea să ne ştie doar cu bine, cu lucruri bune“, îşi continuă ei pledoaria, spunând că lucruri rele nu prea au. Profesorii îi ştiu deja foarte bine, iar colegii îi simpatizează. Sunt mulţumiţi de ceea ce învaţă, mai ales că acolo, în Israel, facultăţile de medicină sunt doar în Tel Aviv sau în oraşe mai îndepărtate. Subiectul spitalului din Craiova e mai delicat, dar cei trei îl abordează cu eleganţă, fără să dea altceva de înţeles: „Medicii ştiu practică foarte bine, dar nu au tehnologie. Dacă erau la noi, acolo, unde ajungeau…“, îmi răspund. „Cum aici sunt hoteluri de cinci stele, acolo sunt spitale de cinci stele“, completează Nargis timidă. Iar Amir îşi aminteşte de o întâmplare mai ciudată: o ambulanţă ce transporta urgenţe aştepta să intre în spital şi nu avea loc de o altă maşină, care ieşea şi nu îi dăduse prioritate. „În nici o ţară nu am văzut aşa ceva“. Nu înţelege nici de ce, în loc să se facă locuri de muncă, străzi şi locuri de parcare, se construiesc pasaje şi se plănuiesc aquaparkuri.
Început de 3.000 de shekeli
În vacanţe, cei trei fraţi se retrag în ţara natală. Încearcă să înveţe cât mai mult în timpul liber, iar practica de vară o fac acolo. N-au apucat să vadă prea mult din ţara noastră, dar promit că vor încerca. Le plac parcul din Craiova, centrul oraşului, iar Crăciunul, pentru ei, e minunat. Oraşul nostru, luminat şi acoperit de zăpadă, le reaminteşte de ce nu prea ar mai vrea să plece. „Nu mă interesează câinii de pe stradă, gropile. Sunt dependent de ţara asta, e ţara mea!“, spune Amir cu mândrie, referindu-se la România. „Lumea trăieşte din puţin, dar e veselă, e fericită. Acolo, în Nazaret, oamenii muncesc mult, câştigă bine, dar uită să trăiască. Îmi plac şi româncele, sincer“, zice Amir şi stârneşte râsetele mele şi ale surorilor sale.
După ce vor termina cei şase ani de studiu, ei vor pleca înapoi în Israel. „Rezidenţiatul se face mult mai bine acolo“, îmi spun. În Israel e o lipsă mare de medici, după cum mi-au povestit, dar şi condiţiile de muncă sunt mai bune. Salariul de început al unui medic este de 3.000 – 3.500 de shekeli pe lună, iar un shekel are aproximativ valoarea unui leu românesc. Mai mult, îmi zic cei trei, la rezidenţiat se face un contract şi, pe lângă salariu, proaspătul rezident primeşte, în funcţie de specializare, o sumă de bani. Spre exemplu, la interne primeşti 150.000 de shekeli, sau, dacă alegi să fii medic anestezist, 300.000 de shekeli. Posibilităţile sunt altele şi sunt mai mult decât evidente.
„Noi rămânem până la 30 de ani pe bancă, să învăţăm“. Asta e concluzia cu care cei trei s-au împăcat mai mult decât bine. Mă ridic să plec. Se ridică şi ei odată cu mine. Ne strângem mâinile şi promitem că o să ne revedem. Rămân cu un zâmbet tâmp pe faţă, care nu mi s-a şters decât foarte târziu. Cu siguranţă, e efectul universal al oamenilor care, dincolo de loc de naştere, religie sau naţionalitate, îţi schimbă un pic percepţia despre viaţă.
