Guvernanţi, vă ordon: închideţi cutia Pandorei!

Presupunem că noi, idioţi endemici, nu putem singuri vedea dacă Ponta a plagiat sau nu, deoarece nu suntem specialişti în drept penal internaţional, nu avem doctorate în domeniu şi nici masterate la Catania. Aşa că ne uităm doar la ce a mai rămas şi concluzionăm în spiritul Conducătorilor: nemernicia pompierului de serviciu (sindicalistul Pop, cel „garantat Mang“) de a desfiinţa sau schimba două comisii ministeriale trebuie văzute ca o întoarcere la puritate, prin mişcarea brutală a caleidoscopului interpretativ. Samavolnicia pompieresei (in)voluntare („garantat Vanghelie“) de a ameninţa a treia comisie, al cărei preşedinte a preferat o mică sinucidere în locul imoralităţii, cu desfiinţarea unei şcoli doctorale, trebuie şi ea văzută ca o întoarcere la inocenţa primordială. Dixit nelegiuiţii legiuitori!
Se pare că în cutia Pandorei ministresei a rămas speranţa; sau: din cutia Pandorei  ministresei, pe lângă alte rele, a reuşit să iasă şi speranţa, depinde… O fi bine, o fi rău? Să revenim la origini: această speranţă („elpis“ în greacă) este mai întâi de toate (adică tot în greacă) aşteptarea a ceva, aprehensiune, teamă vagă. Abia mult mai târziu geniul creştin (Sfântul Pavel) va face ca „elpis“ să dobândească  valenţe pozitive şi speranţa să fie valoarea pozitivă pe care o ştim azi.
Or, pentru elucidarea misterului în ce priveşte plagiatul Prim-plagiatorului noi ne punem speranţa creştinească în nişte oficine ministeriale amputate sau schimonosite după chipul şi asemănarea guvernanţilor, a căror dorinţă (până acum şi voinţă) este cu totul alta: orice speranţă să rămână în cutie, spre binele tuturor şi în primul rând al ne-imunizaţilor parlamentar.
Pentru acest lucru, noi ar trebui să fim recunoscători abramburelii actuale; gândiţi-vă ce ar însemna ca o astfel de comisie, realmente independentă şi competentă, să se apuce de treabă aşa cum a făcut-o CNSAS după căderea Zâmbitorului Cârmaci. Să vină orice neavenit (Nature, FAZ, acad. Andruh + doar vreo 12, 13, 15 alţii) şi să-şi dea cu părerea sau să solicite informaţii despre lucrurile care se întâmplă în incintă! Riscăm să redevenim o ţară fără doctori universitari, fără absolvenţi de master şi fără licenţiaţi. Căci speranţa aceea temătoare, „elpis“, riscă să se împlinească prin evidenţierea unui sistem creat şi (auto)întreţinut prin fraudă: fondez o universitate particulară la Piatra Ponce – Spuma Mării, o acreditez pe lângă colegii de incintă din minister, o finanţez per capita + taxe, angajez blonde, brunete, şatene şi roşcate din incintă şi din alte incinte, împărţim fără discriminare prada între noi, iar viţeilor le punem o tocă pe cap şi-i felicităm pe ritmuri de „Gaudeamus igitur“.
Mai apoi, odată creat sistemul, iată-ne între stimabili: domnul doctor Mang discută cu domnul doctor Ponta, în prezenţa domnului doctor Mischie şi a viitorului licenţiat Vanghelie, adică de la egal la egal, între doctori şi eventual în comisie doctorală: cum să se acuze unul pe celălalt de plagiat, când viţeii de altădată au devenit acum boi adevăraţi, decidenţi într-o incintă cu ştaif european? Şi cum să nu se uite cu jind la ei viţeii cu diplome inferioare acordate cu largheţe de comisii formate numai din astfel de doctori, când îi văd zilnic fără nici o preocupare pentru ziua de mâine şi coborând socialist din maşini capitaliste de ultimă generaţie? Adăugaţi aici perversitatea sistemului, acum pe deplin funcţional, care şi-a adus la propria-i moară marfă de măcinat: cohorte întregi de funcţionari, mulţi în pragul pensionării, au trebuit să facă studii de master pentru a rămâne în funcţie (vorbim aici inclusiv de funcţionari la ghişeu) şi alte cohorte de tot felul au trebuit să facă repede o facultate pentru a-şi păstra posturile; noile cerinţe ale sistemului, mai ales în termeni de imagine, căci doar aceasta conta, nu puteau fi satisfăcute de neuniversitari, deşi aceştia aveau experienţă profesională cât toţi decanii «de la privat» la un loc. Când nu a mai fost marfă pentru moară, liberalizarea a adus alte cohorte de funcţionari, care şi ei trebuia şcoliţi – repede şi bine, ca la privat.
Toate aceste cohorte sunt acum bine înfipte în posturi, au titluri universitare răsunătoare de cât de gol e res­tul prin-lăuntru şi ştiu să sifoneze bugetul de stat către incintele proprii cu o competenţă aiuritoare şi fără prea multe contestaţii substanţiale. În aceste condiţii, se găsesc câte un Vlaston sau Orăşanu (başca al doilea fără prea multe studii serioase, adică aici, la noi, pe la privat mai ales!) să facă tărăboi din cauza unei stări de fapt generalizate şi să învrăjbească lumpen-proletariatul academic. Ce, Dumitreasca n-ar fi fost la fel de bună?
Cum să (se) aştepte cineva ca astfel de prostituaţi intelectual să ia atitudine serioasă împotriva comportamentelor de manglitori ale membrilor de partid? Singura speranţă a acestora este să vadă cutia Pandorei ministresei ferecată cu zece lacăte. Cei care încă au o speranţă creştinească în posibilitatea dinamitării sistemului sunt puţini, şi fără susţinere din afară şi scrâşnet din dinţi riscă să fie măcinaţi de moara nesimţirii guvernamentale, acum promovată valoare academică şi motiv de uniune naţională: când schimbi şi desfiinţezi comisii doar pentru a o prezenta pe Ciciolina drept Albă ca Zăpada, însemnă că nu mai este o simplă problemă de caleidoscop, ci una societală, iar uniunea naţională cerută pentru o cauză ruşinoasă a unora înseamnă trădare a neamului.
Doamnelor şi domnilor, alegeţi-vă, acum, speranţa: speranţa lor sau speranţa creştinească, cea bună, a tuturor celorlalţi? Nu pentru voi, ci pentru copiii voştri. Chiar dacă voi aţi furat – aşa or fi fost vremurile, măcar pe ei ajutaţi-i să fie demni în faţa oricui, iar demnitatea, ca şi competenţa, nu se măsoară în titluri universitare. Dacă le doriţi inocenţa imbecilului, spuneţi-le că Ponta nu a plagiat; dacă le doriţi binele, arătaţi-le cât de mult a plagiat Ponta şi cât de mult încearcă unii să nege evidenţele ce vă zgârie retina. Treceţi zilnic pe lângă cohorte de diplomaţi, mulţi dintre ei neştiind nici măcar să-şi lege şireturile de la pantofi. Vă doriţi astfel de copii sau le veţi cumpăra sandale?