Unde duce obsesia imaginii

Nu-mi pot explica pe ce date s-a bizuit premierul Nastase cand, in recentul interviu acordat unui reporter de la BBC, a afirmat ca – atentie! – 93 la suta din industria noastra ar fi, azi, privatizata. Ce anume din industrie va fi ales, pentru a-i iesi aceasta cifra? Pe care, oricum o intorc, eu nu reusesc s-o clarific.

Am de ales intre trei ipoteze.

1. Domnul Nastase guverneaza o tara pe care n-o cunoaste.

2. Premierul s-a bazat, fara sa le mai controleze ori sa ceara explicatii, pe niste date pregatite de expertii de la Palatul Victoria.

3. Sau stia ca e falsa cifra, dar si-a zis ca face o impresie buna daca le comunica englezilor ca stam excelent cu privatizarea industriei. Niste resturi e tot ce mai trebuie pus la punct.

Ori, sa fi fost, cumva, o scapare, o greseala? Fiindca si altii au observat „ciudatenia“ (cum sa-i spun altfel?), am asteptat in zilele care au urmat interviului o dezmintire sau o „erata“ de la Palatul Victoria. N-a venit nimic. In consecinta, ce puteam sa cred? Ca asa a dorit premierul, sa le dea englezilor o imagine super-roza despre mersul lucrurilor sub guvernarea sa.

In cazul acesta, intrebarea care se impune e: de ce?

Pentru a incerca un raspuns, trebuie sa ne intoarcem in urma, observand ca obiceiul ilustrat la Londra de domnul Nastase e mai vechi la noi. Cu ani in urma, prin 1993, am polemizat cu un senator taranist, retras acum din politica. Fusese seful unei delegatii parlamentare la Strasbourg si declarase la aeroport gazetarilor ca traise, in acea misiune, „o drama“. Fireste, gazetarii au vrut sa afle in ce constase „drama“. Explicatia a sunat astfel: „Am vorbit altfel de cum am simtit. Am spus niste minciuni patriotice“. Tin minte si acum rationamentul pe care l-am facut atunci. In prima clipa, am fi tentati sa apreciem o „minciuna patriotica“, o minciuna nascuta din jena fata de realitatea pe care o acopera si din dorinta de a da strainilor o impresie favorabila despre noi. Dar poate insemna o minciuna „patriotism“? Nu ma gandeam doar la faptul ca un scop corect trebuie atins cu mijloace corecte. Indoiala mea avea, mai ales, alta cauza. Pentru a indrepta un rau, trebuie sa-l vezi, sa-l judeci, or, o minciuna nu face decat sa-l acopere, sa-l camufleze, dandu-i astfel posibilitatea sa dainuie, sa se consolideze si, chiar, sa devina ireparabil. In aceste conditii, se mai poate vorbi de „minciuni patriotice“? In ce ma priveste, am continuat sa cred – ceea ce cred si azi – ca nu pot exista doua adevaruri, unul de uz intern si altul de export.

Ar mai trebui spus, poate, ca teoria „minciunilor patriotice“ n-a aparut pe un teren virgin. Ea este prelungirea, sub alte forme, a „formelor fara fond“ pe care le acuza Maiorescu. Se pare ca pe malurile Dambovitei a existat mereu tentatia de a mima modernitatea, de a crea aparente. In timpul comunismului si dupa 1989, aceasta tentatie a dus la o adevarata obsesie a „imaginii“. Romania reala putea arata oricum. Propaganda si diplomatia asezau pe obrazul ei straturi groase de fard pentru a obtine „Romania oficiala“. In treacat fie zis, nici in absenta strainilor guvernantii nostri n-au chef, se pare, sa vada „Romania reala“. De cate ori Iliescu sau Nastase se duc in vizita undeva, localnicii asista la doua zile de febra „cosmetica“. Se deretica, se inlatura gunoaiele, se vopseste, se tunde iarba, se astupa gropile. Sa ne mai miram ca se cosmetizeaza realitatea pentru straini?

Numai ca supra-realitatea vorbelor folosita ca prelata pentru acoperirea realitatii are, categoric, costuri negative. Obsesia „imaginii“ duce nu numai la minciuna, la o guvernare bazata pe fictiuni, ci si, mai devreme sau mai tarziu, la neputinta de a corecta din mers greselile.