A crezut că este o simplă durere de cap. Medicii i-au spus că pe măsură ce va creşte va dispărea. Cu aproape patru ani în urmă, părul lung şi bogat a început să-i cadă. Pe faţă şi pe mâini i-au apărut bube. Analize, controale, drumuri peste drumuri. Circa doi ani a experimentat diverse tratamente în Bucureşti. Apoi, a ajuns la Viena. Au urmat trei săptămâni de teste, pentru a se stabili diagnosticul şi cura adecvată. Avea lupus…
Andreea a rămas singură în spital, la Viena. Tratamentul medicilor austrieci a dat roade în ultimul an. După experimentele medicale din Bucureşti, luase 20 de kilograme în greutate. Acum a slăbit, a-nceput să-i crească părul, să-i dispară bubele mari şi urâte care-i sluţiseră mâinile şi puseseră stăpânire pe faţă.
Ultimii patru ani au fost un coşmar. Întâi, nu luase în seamă durerea de cap. Putea fi o răceală. Sau poate era o migrenă. Uneori şi starea vremii influenţează astfel de lucruri, au încercat doctorii din Calafat şi apoi cei din Craiova, pe la care a trecut, să explice ceea ce i se întâmplă. Nimeni nu se gândea că ar putea fi ceva grav, mai ales că mânca normal, se odihnea, nu era lipsită de vlagă. Deu, cum o alintă părinţii, îşi vedea în continuare de viaţă. Cu toate acestea, spaima i se strecura în suflet cu fiecare măsură care nu dădea roade. Durerea de cap devenise permanentă. Câteodată, era atât de cruntă încât i se făcea greaţă. Înainte să împlinească 15 ani, a-nceput să-i cadă părul.
Experimente eşuate
Atunci i-au apărut şi bubele. Nu avea cum să fie de vină nici pubertatea, nici vremea. Au mers la doctorul Bulucea, care i-a trimis să facă analizele la Camen. „A fost primul medic care ne-a spus că este foarte posibil ca Andreea să aibă lupus. Nimeni înainte nu ne vorbise despre această boală, nici în Craiova, nici în Timişoara. Ne-am întors la Pediatrie, iar domnul doctor ne-a sfătuit să mergem la Bucureşti“, povesteşte, cu vocea gâtuită, Simona Belu, mama Andreei. N-au mai pierdut timpul.
Pe 22 noiembrie 2006, de ziua Andreei, a fost internată la Fundeni. „Am fost foarte triste. Şi în săptămânile care au urmat ne-am dat peste cap psihic. Am văzut cum se moare în spital… Copii mari, mici… Andreea se-mprietenea cu fetiţe şi le vedea apoi cum se sfârşesc“. A trecut o jumătate de an în ritmul acesta. Din cauza tratamentului, a luat în greutate 20 de kilograme. Durerile de cap şi bubele însă nu i-au dispărut, iar părul continua să cadă, fir cu fir. „Înainte, avea păr lung, negru şi des. Acum ajunsese ca puful din căpşorul unui copil…“.
Calvarul din spital
Simona şi Ioan Belu începuseră maratonul. Luni întregi au făcut drumul spre spitalul din Bucureşti, fiind înlocuiţi uneori şi de bunicile Andreei. O cursă continuă, să n-o lase singură. „Era speriată. Ţinea regim ca să mai scadă din greutate, nu avea voie să mănânce sărat. Era cu psihicul la pământ. Lua calmante pentru dureri. «Mami, cum o fi să nu te doară nimic?», mă-ntreba uneori. Nu pot să descriu ce simţeam atunci. Toate formele de tratament pe care le încercase erau fără efect. Exista o schemă pe care medicii o aplicau tuturor bolnavilor cu această afecţiune, fără să identifice particularităţile pacienţilor sau ale bolii. Mai mult, era aproape imposibil să găseşti bunăvoinţă. Până şi momentul în care i se recolta sânge era un coşmar. Asistentele ţipau la fată că se mişcă şi că nu stă liniştită, că nu e cuminte. Ştiu cum e să lucrezi cu oameni suferinzi. Sunt farmacist de profesie. Dar, înainte de toate, sunt om“.
„Nu mai aveam încredere în ţară“
Ziua începea cu teamă şi emoţie. Noaptea, mergeau la culcare cu speranţa cuibărită în suflet. Poate ceva se va schimba, poate va fi mai bine. Timpul trecea însă şi în starea Andreei nu se simţea nici o ameliorare. Medicii au propus să mai încerce o schemă de tratament. Ar fi fost a treia variantă. Era decembrie 2008. „N-am mai putut. Aveam o mătuşă care era plecată în Viena. Nu stătea grozav, dar a propus să mergem acolo, să stăm la ea şi să vedem dacă găsim un spital unde să putem să facem analizele. Nu mai aveam încredere în ţară“. La spital, Simona a cerut formularul E112. I s-a răspuns în batjocură: „Crezi că o să se uite la voi cât sunteţi de săraci? N-au primit oameni cu bani, o să vă primească pe voi…“. Când au cerut externarea, pe propria răspundere, au simţit uşurarea personalului medical. Parcă ar fi scăpat de o belea.
La Viena au reînceput să spere
În Austria, n-a fost simplu. Unul după altul, spitalele refuzau să-i primească. Cardul european era valabil doar pentru situaţiile de urgenţă. Într-un final, norocul le-a surâs. „După rezultatele de sânge de pe foaie, copilul ăsta ar fi trebuit să fie mort“, a fost primul lucru pe care l-au spus medicii vienezi care au acceptat să-i facă analizele Andreei. Apoi, vreme de trei săptămâni, i-au făcut controale peste controale. La final, au testat tratamentul pe care urma să i-l administreze. Au concluzionat că este lupus şi că medicaţia de până atunci nu fusese corespunzătoare. Din acel moment, au început zilele bune. În trei luni, Andreei a început să-i crească părul, să-i dispară bubele, să slăbească. „Primea mâncare uşoară, adaptată la vârsta ei, nu de regim, să moară de foame. Era o întreagă echipă care o supraveghea şi fiecare ştia despre ce e vorba. Când îi luau sânge, asistentele se lăsau în genunchi lângă pat. Deuţu ştie engleză, reuşea să se înţeleagă cu personalul medical“, povesteşte Simona, cu lacrimi în glas.
Norocul
După trei luni, au externat-o. Andreea s-a întors acasă. A dat examen să treacă în clasa a XI-a şi şi-a reluat activităţile, avea grijă de sora mai mică. La anumite perioade, însă, trebuia să meargă la control, la Viena. „Anul trecut, în februarie, când i s-a făcut biopsie, i-a fost foarte rău. Încă mai lucram la farmacie, în ţară. Am vrut să-mi iau liber, nu mi s-a dat, pentru că era nevoie de personal şi mi-am dat demisia. M-am gândit că e mai important copilul meu decât orice altceva“, îşi aminteşte Simona de momentele pline de spaimă prin care a trecut. În Austria, a avut noroc şi a găsit de lucru ca sezonier. „Altfel, înnebuneam pentru că n-am fi putut să le asigurăm copiilor noştri lucrurile de care aveau nevoie. Şi nu vorbesc despre bomboane, ci despre medicamente, despre siguranţă“. Toate fondurile fuseseră consumate pe tratament: creditele de la bănci, de la Casa de Ajutor Reciproc, salariile, pensiile bunicilor. „Părinţii noştri ne-au ajutat, ne-au dat bani lună de lună. Au renunţat la tot, la medicamentele lor, numai să fie bine“.
Familia
De patru ani, gândurile şi eforturile lor au o singură ţintă: Andreea. De multe ori, au simţit că nu mai pot. Mai ales Simona. „Plângem. Dacă mă credeţi… Noi suntem două firi vesele. Dar eu am început să pic. Mă sprijină soţul meu. Şi părinţii, şi fetiţa cea mică, Ioana Maria. Inima mea de mamă se-mparte în două… Îmi dau seama că educaţia pe care o dai unui copil se reflectă în personalitatea de mai târziu. Şi încerc să fiu lângă Ioana, aşa cum am fost şi lângă Andreea, să n-o las singură când e cel mai important pentru ea“. Lacrimile nu se văd, dar se simt în glas. Uneori, ar vrea să poată pleca din ţară, să fie acolo unde ştie că e cel mai bine pentru copilul ei cel mare. Nu pot lăsa însă totul aici: „Bătrânii noştri stau cu noi. Cum să-i laşi? Că nu mai merg nici până la poartă singuri. S-au împiedicat şi au căzut… Ne-au crescut, ne-au pus o casă la dispoziţie, au sacrificat multe pentru noi, cum să-i lăsăm?…“.
Boala Andreei
Lupusul este o boală cronică, aceasta manifestându-se prin inflamaţie, durere şi leziuni ale ţesuturilor din întregul organism. Afecţiune inflamatorie de origine autoimună ce nu poate fi prevenită, în care sistemul imunitar al persoanei respective îşi atacă propriile ţesuturi, lupusul afectează un mare număr de organe, mai ales faţa şi scalpul. Poate apărea şi în zone precum nasul, faţa dorsală a antebraţelor, mâini, degetele de la mână sau picioare şi mai puţin frecvent pe trunchi.
Pentru oamenii de lângă noi
Dacă n-ar fi ajuns la capătul puterilor, n-ar fi cerut ajutorul nimănui. S-ar fi descurcat ca şi până acum, strângând din dinţi, cu luptă, cu renunţări, cu curaj şi cu disperare. Însă singuri nu mai pot face faţă. Pe drumul vindecării, simt că nu mai au vlagă şi resurse. Îşi pun speranţa în Dumnezeu şi în oamenii care-i pot sprijini în vreun fel. Vor doar ca tot ceea ce au reuşit să facă până acum, ca rodul muncii lor să nu fie în zadar. Vor ca familia lor să rămână întreagă şi ca liniştea să le intre din nou în casă.
Îi putem ajuta. Simona e în drum spre Andreea, internată din nou la Viena, pentru o biopsie. Rinichii au început să-i refuze tratamentul…
Ioan Belu a rămas în ţară să aibă grijă de restul familiei şi să meargă la serviciu. Poate răspunde la telefonul: 0746/010.342.
Un cont în lei este deschis la Raifeissen Bank, sucursala Calafat, pe numele său (Belu Ioan): RO45RZBR0000060003067790.
