Cu A din GAG m-am întâlnit la o cafea. A vine de la Adriana Teodorescu. O ştiam de câţiva ani, de la o prietenă comună. Ne întâlneam adesea preţ de un salut şi-un zâmbet. Sau ne făceam un semn din cap în aglomerări de săli ori, grăbit, pe un pătrat de trotuar. Înainte să o găsesc pe Facebook şi să-i propun un articol pentru Gazetă, aveam deja prima impresie creată – „o tipă talentată, bătăioasă şi nonconformistă. E un om frumos“. Recomandările erau de încredere.
Ne-am văzut puţin după prânz. A venit plină de energie, zâmbind. Părul cârlionţat se aşezase în jurul feţei, curgându-i neascultător pe obraji. Are atâta vervă când vorbeşte despre păpuşi, despre jocul plin de fantezie al marionetelor şi despre măiestria păpuşarilor – puţini, câţi au mai rămas în România -, de parcă abia ar fi ieşit de pe băncile facultăţii. Îmi dau seama, în timp ce-o ascult, că n-am mai fost de câţiva ani la „Colibri“, dinainte să dispară din locul acela de peste drum de Universitate, pe care-l ştiam de când eram mică. Poate chiar dinainte să-şi ia denumirea asta. Când îi simţi pasiunea cu care povesteşte despre mantii, săbii sau tiare, bucuria din glas când vorbeşte despre spectacole şi personaje celebre, ai zice că nu e artă mai frumoasă în lume. Îmi promit că o să ajung la teatrul de păpuşi la un final de săptămână.
Să îndrăzneşti să faci ce-ţi place
Ultima dată „o văzusem“ pe Adriana din profil, cu câteva zile înainte, pe blogul ei, http://a-din-gag.blogspot.com: un obraz pe care urmele unei pensule sclipeau auriu într-un desen făcut de o colegă de breaslă, în timpul unui proiect. Blogul e locul în care se poate certa cu autosuficienţa unora şi îngustimea minţii altora, pedepsindu-i – deşi inutil – prin argumentul incisiv şi bunul-simţ evident, în vreme ce GAG e puterea exemplului şi neastâmpărul creator. GAG mi-a sunat, când l-am auzit prima oară rostit, a joacă şi a copii. Are ceva din amândouă, deşi reprezintă nişte iniţiale, adunate laolaltă pentru a denumi o asociaţie teatrală. „Un gag, conform DEX-ului, este un efect comic într-un film, dar şi acronimul numelor fondatorilor: Gregorian (Eustaţiu Gregorian, celebru scenograf dedicat exclusiv teatrului de păpuşi), Adriana (Adriana Teodorescu, teatrolog şi secretar literar la Teatrul «Colibri» din Craiova) şi Gusti (Augustin Teodorescu, economist, organizator la aceeaşi instituţie)“.
Niciodată nu e prea devreme pentru teatru. „La un spectacol cu o sută de copii, nu ai un singur public, ai o sută de publicuri şi de suflete. Fiecare receptează şi e pătruns în felul lui. Eu cred că pot să educ gustul copilului prin teatru. E un mod prin care te joci cu mintea şi devenirea lui intelectuală“, îşi rezumă, în câteva cuvinte, concepţia despre munca pe care a ales-o cu mulţi ani în urmă.
Adriana a urmat Teatrologia în Bucureşti, pe vremea când acolo era singurul loc cu o astfel de specializare. A ales apoi Bănia. Cândva, aici era vârful de lance al avangardei animaţiei româneşti, alături de Teatrul „Ţăndărică“. Azi, nici sediu nu mai are. A venit aici prin transfer de pe un post similar, în '96. Dacă vrei să-ţi faci meseria, poţi s-o faci în orice teatru din lume, s-a gândit A pe vremea când GAG nu era nici măcar o idee. De-atunci, a învăţat multe, a citit, a vorbit cu psihologi, cu psihopedadogi, să ştie destul din ce-i poţi oferi unui copil, până unde poţi merge cu un scenariu, cu un spectacol. În 2007, conjunctura a făcut să se nască asociaţia. „Uneori“, povestea pe blog, „pasiunea şi disperarea te determină să faci lucruri de care nu te-ai fi crezut capabil. Pasiunea pentru teatrul de păpuşi şi animaţie şi disperarea unei situaţii concrete ne-au unit în dorinţa de a pune temelia unei forme juridice de asociere profesională. Cum ne-am mai regăsit în versurile lui Tudor Arghezi – 'din bube, mucegaiuri şi noroi / iscat-am frumuseţi şi preţuri noi'!“.
Scopul teatrului este educaţia copilului
Vocea capătă alt timbru. Nu-i place situaţia. Nu aşa s-a gândit că o să se întâmple. Se joacă cu ceaşca, mută farfuriuţa câţiva centrimetri mai încolo. Îi pasă. Îi pasă destul de mult încât să nu depună armele. Crede cu străşnicie că teatrul pentru copii este fundaţia pe care clădeşti gustul, sensibilitatea, personalitatea adultului de mai târziu. „Dacă n-avem fundaţie şi construim pe nisip n-am făcut nimic. Da' la fundaţie nu ne băgăm noi, că nu are sclipici, nu se vede imediat. Pentru ea, nu sunt bani“. Îi e drag să-i provoace pe cei mici să nu le fie ruşine de fantezie şi de creativitate, să nu le ia în derizoriu, căci sunt unele dintre cele mai frumoase atribute ale copilăriei şi ale fiinţei, în general. Fiecare proiect făcut de GAG e inventat cu mare drag şi lucrează la „fundaţie“. Un proiect este o cărămidă. „Eu aş vrea să mai existe zece asociaţii, dar cel puţin la fel de bine intenţionate. Căci profesionişti pot fi destui, dar contează în slujba cărei idei sunt. Să faci un proiect este mai mult decât să mergi în grădiniţe şi să-l joci pe bani. Înseamnă să investeşti timp, nervi, resurse, să împărtăşeşti din ceea ce ştii, din ceea ce vezi, înseamnă să construieşti, să lucrezi la fundaţie. Finalitatea lui nu este performanţa sau premierea la… «Cântarea României»; ăsta este un obiectiv, nu-l face scop! Finalitatea proiectului e educaţia: să-i faci pe copii să se întoarcă la teatru“.
Proiect de perspectivă
Orele trec fără să ne dăm seama. Ea ar vorbi în neştire despre lumea păpuşilor şi marionetelor, iar eu m-aş bucura la nesfârşit de compania unui om care nu e îngropat în şabloane şi stereotipii, căruia nu-i e frică şi care luptă să nu-şi lase viaţa modelată de conjuncturi. O întreb cum ar proceda dacă nici un impediment „lumesc“ nu i-ar stârni avânturile şi nu i-ar ridica piedici. „M-aş înhăma doar la proiecte pentru copii. Este apa în care mă scald cel mai bine. Aş crea proiecte în care să împlic tineri, voluntari, adulţi, oameni din afară. Nu să ne gratulăm sau să ne scuipăm între noi. La asta suntem buni deja. Ceea ce ne lipseşte nouă, craiovenilor, este o gândire de perspectivă. Noi nu ne creştem publicul, nu ni-l educăm“.
Cu doi ani în urmă, a lucrat cu o clasă de elevi de-a VI-a. „Casa cu poveşti“. Au fost reticenţi la-nceput. Nu mai aveau ei vârsta păpuşilor. Dar, până la urmă, s-au jucat de-a Harap Alb. „Ei au făcut spectacolul. Eu eram doar o oglindă. Le spuneam ce nu se vede bine, când replica nu e potrivită, când păpuşa trebuie să fie altfel. Zilele acestea m-au sunat să mai facem o piesă. Sunt convinsă că ei s-au apropiat deja de teatru. Şi că, atunci când vor creşte şi vor avea, la rândul lor, copii, îi vor duce la spectacole“. N-are cum să nu se bucure. Prima cărămidă a fost aşezată la temelie. Ca şi în cazul taberei de la Tismana, din august anul trecut, sau al „Tramvaiului cu gag-uri“ ori al atelierelor de creaţie. Sau ca atunci când, la Craiova, s-au adunat secţiile de păpuşi şi marionete din şcolile de teatru româneşti într-o tabără tematică „cu un titlu complicat, dar adevărat, plin de speranţă şi susţinut de toţi participanţii – „Reteatralizarea teatrului prin arta mânuirii“.
Cine are nevoie de teatru?
Încerc să-mi aduc aminte din „posturile“ de pe blog de o afiliere la un grup. Dar nu, nu e cazul Adrianei: „Nu vreau în nici o gaşcă teatrală, pentru că aş fi înregimentată“. Se revoltă aici, ca şi acolo, de inerţia lucrurilor, de neputinţa celor care vor, de indiferenţa celor care pot. Mai ales de lipsa unui sediu pentru spectacole. „Cine are nevoie de teatru? Copiii, părinţii, bunicii şi ceilalţi trecători aflaţi sâmbăta trecută (toamna lui 2009 – n.r.) în Piaţa Mihai Viteazul din Craiova, unde la ora 12.00 era anunţat un spectacol al singurului teatru destinat copiilor craioveni şi finanţat 100% de acei părinţi şi bunici plătitori de taxe şi impozite. Şi cărora nimeni nu a catadicsit să le ofere măcar o explicaţie… Îmi cer eu scuze public, pentru că în oraşul meu, cu care mă mândresc pentru că e al meu, lipsa respectului şi a bunului simţ este virtute. Îmi cer scuze copiilor dezamăgiţi că dreptul lor la cultură, la teatru este ignorat şi sfidat de către cei care n-ar exista fără zecile, sutele, miile de perechi de ochişori curioşi şi mânuţe care aplaudă la spectacole din nevoia ancestrală şi vitală de teatru. Dar nu-mi cer scuze părinţilor care nu apără acest drept al copiilor lor la teatru şi nu iau atitudine“.
Crematoriul păpuşilor
Fiecare atelier sau festival la care participă, că este în ţară, la Alba Iulia, Bucureşti sau Târgu Mureş, că este peste hotare, fiecare teatru sau oameni de teatru cu care are tangenţă, fie că e vorba de Radu Afrim, Odeon sau Dabija, că e Mănuţiu, Purcărete sau Act, fie că e Obraztsov (Rusia) sau Subotica (Serbia), fiecare spectacol o bucură nespus şi o întristează în acelaşi timp, căci înţelege măsura lucrurilor şi constată distanţa. Aproape îi dau lacrimile de furie şi de neputinţă când vorbeşte despre drumul pe care îl iau decorurile, costumele şi recuzita unui spectacol după ce şi-a-ncheiat existenţa pe scenă. Recunosc că nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea să fie distruse. Mă gândeam că „rămăşiţele fizice“ sunt direcţionate către teatre de amatori, către grădiniţe, poate şcoli sau că intră într-o stare de hibernare până cineva le resuscitează. Adriana mă lămureşte cu tristeţe: „Multe dintre teatrele lumii îşi omagiază creatorii – actori, regizori, scenografi, dramaturgi – păstrând în expoziţii permanente sau temporare ale instituţiei costume, fragmente de decor, schiţe, caiete de regie, manuscrise – tot ce poate înfrunta efemeritatea clipei teatrale. Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. La noi, cu siguranţă, nu este cazul. Aici se ţine cont de amănunte mult mai profane“. Undeva, pe blog, tristeţea se transformă în ironie: „Păpuşile «pensionare» sunt trimise la crematoriu (pe bune! păpuşile se ard, dacă nu stiaţi!) de către ipocriţi şi hulpavi (oare m-oi fi exprimat corect?), lefegii ce afişează măşti cuvioase. Şi poate de aceea sunt vehementă şi slobodă la gură când aflu, întâmplător, de marile nedreptăţi care se fac copiilor Craiovei din cauza (aici nu se zice „datorită“, că e de rău, ştiu asta, tovarăşa cu derogare de profesionist!) nepăsării, nepriceperii, răutăţii şi prostiei (bibliografie obligatorie pentru această stare de fapt: Drăghicescu, «Din psihologia poporului român». N-am chef să scriu toate datele cărţii! Intelectualii să se descurce, derogaţii să se dea cu capu' de ziduri!).
Cărămidă peste cărămidă
Adriana continuă să lupte. Pentru viaţa ei pe care n-o vrea supusă conjuncturilor şi marionetelor de după scenă, pentru bucuria celor mici, pentru dreptul la joc. În curând, la iniţiativa GAG, se va deschide primul muzeu al teatrului de păpuşi şi animaţie din România, cu expoziţie permanentă, în cadrul Muzeului „Olteniei“. A primit deja donaţii din ţară şi chiar din străinătate. Şi coletele continuă să sosească, iar planurile să sporească pentru a păstra vie memoria păpuşilor… „În rest, să auzim numai de bine! Gag-urile se rostogolesc ca un bulgăre din ce în ce mai mare şi mai puternic, iar pasiunea noastră pentru teatrul de păpuşi şi animaţie este alimentată de dragostea noastră pentru teatru, poveşti, copii (fie ei mari sau mici)“.