Pomană de viu!

Parastasul de 20 de ani al comunismului a început odată cu vorbirile făcute în amintirea căderii zidului din Berlin. Dar acest parastas este mai special în România decât aiurea. Mortu’ nu e în groapă, ci altundeva.     
În anii ’90, în România nu se vorbea despre programe de guvernare sau despre noi ideologii. Taberele erau clare şi rar puteau sta la aceeaşi masă: postcomunişti versus anticomunişti. Partidele din ambele soiuri erau formate de lideri ai vechilor partide istorice: ţărăniştii, liberalii şi comuniştii. Ion Iliescu, fost ministru ceauşist, Petre Roman, fiul unui ministru din perioada Dej, şi Teodor Meleşcanu, fost diplomat în perioada comunistă, îi conduceau pe cei desprinşi din trunchiul comunist. De cealaltă parte, ţărăniştii, în frunte cu Corneliu Coposu, formau o organizaţie politică condusă de bătrânii care supravieţuiseră comunismului. În ochii lor, calităţile individuale şi convingerile personale contau mai puţin decât existenţa unui tată sau bunic cu carnet de membru. De aici, şi anemierea rapidă a partidului odată ajuns la guvernare sub conducerea unui lider incapabil, Ion Diaconescu. Liberalii, ceilalţi anticomunişti cu etichetă, au fost conduşi ani buni de Mircea Ionescu-Quintus, un bătrân informator al Securităţii, dezvăluit abia în anul 2000. Aceştia au fost liderii vizibili care au construit democraţia românească.
Douăzeci de ani s-au scurs de la înlăturarea regimului Ceauşescu, iar despre revoluţia din decembrie ’89 se vorbeşte acum cu patos, cu lacrimi înfrânte şi cu resemnare. O resemnare care îi îneacă chiar şi pe liderii fostei mişcări anticeauşiste. Recent, Ana Blandiana povestea că, în noiembrie 1989, a văzut la un colţ de stradă câţiva copii mici care se jucau rotindu-se în cerc şi cântând: „Ceauşescu Anul Nou îl va face în cavou“. Blandiana nu este singurul lider anticomunist care crede că anul 1989 a fost un an programat, o programare necesară pentru a nu se scăpa de sub control revolta reală şi neprogramată a populaţiei. În ciuda aparenţelor, în România, nimic nu a scăpat de sub control în acele zile de iarnă. Putem spune asta fără teama că vom greşi. „În octombrie 1991, în Praga lui Havel avea să se voteze o lege a lustraţiei. La noi ea a devenit vers într-un cântec şi nu a fost votată nici acum“, spune Ana Blandiana, cu voce tare, un lucru pe care îl ştim cu toţii.
Şi suntem totuşi liberi. Putem călători liber, putem scrie liber, putem vota liber. Fostul disident Ion Vianu, fiul criticului Tudor Vianu, explică însă limpede de ce această libertate este doar o impresie: „Nucleul unic al puterii s-a fărâmiţat în 1989. S-a produs o explozie: acel nucleu s-a fragmentat în foarte multe bucăţi, dar fiecare dintre aceste fragmente conţine o forţă suficientă să provoace răul. În domnia aceasta postexplozie, strategia s-a schimbat: cuvântul nu mai are nici o greutate. Vechiul principiu «Taci din gură!» a fost înlocuit de principiul «Vorbeşte tot ce vrei, pentru că este degeaba!». Avem dreptul să vorbim, dar vorbirea noastră a devenit uşoară.  
Peste o lună vom vorbi cu toţii despre decembrie 1989. Se vor difuza documentare, cărţi se vor lansa şi mărturii tulburătoare vom asculta. Strânşi în jurul gropii comunismului românesc, liderii occidentali vor preamări democraţia şi libertatea de pe aceste meleaguri. Dar noi, noi cei care nu avem de ales, vom privi către scaunele din capul mesei şi vom şti că luăm parte la o pomană de viu.